Este un adevăr evident că avem o economie dinamică. De cinci ani, oglinda pe care o numim PIB indică „creșteri plus“. De fapt, „creșteri plus“ peste media Uniunii Europene. Din nefericire, după cum economia se oglindește în bilanțuri, în profiturile companiilor, în nivelul salariilor și în buzunare, lucrurile nu sunt deloc îmbucurătoare. Așa arată, deci, tabloul economiei pe care viitorul guvern va fi obligat să-l gestioneze.Cum am ajuns aici? Cauzele sunt numeroase și complexe. Ne vom opri, acum, doar asupra uneia: economia noastră merge cu două viteze. Cine face PIB-ul României? Nicidecum cele câteva sute de mii de companii care înregistrează pierderi, multe permanentizându-și rezultatele negative, care mănâncă din PIB fără să aibă un aport semnificativ la facerea lui. Companiile care fac PIB-ul țării sunt cele din jumătatea a căror activitate este profitabilă.
Cărțile de economie scot în prim-plan trei factori de producție: capitalul, pământul și munca. Ei bine, numeroase concepții economice adaugă încă unul, care le unește pe celelalte trei: întreprinzătorul. Fără întreprinzători mulți, atrași să investească, schimbarea despre care se discută atât de mult în aceste zile nu va veni. Sigur, noi ne obișnuiserăm să vedem statul în rol de întreprinzător. Pentru că, aparent, înainte de 1990, statul era unicul investitor. În realitate însă, statul nu făcea altceva decât să adune, în „cazanul comun“, toți banii pe care îi producea societatea. Acum așteptăm investitori din mediul privat.
După 1990 însă, pe fondul unei relative autonomii dobândite de întreprinderi, iluzia statului-întreprinzător a supraviețuit prin crearea unor puternice monopoluri. Multe private. Concurența fiind în bună parte temperată de monopoluri. Rezultatul: jumătate din economie lâncezește fără să fie deranjată de cineva.
De notat că economia nu poate fi salvată cu bani publici, sustrași de la sănătate, învățământ, cultură și administrarea societății. Dimpotrivă, banii adunați prin impozite de la companii, cele mai multe cu capital privat, constituie firul de ață de care bugetele își agață speranțele privind finanțarea acestor instituții. Or, așa va continua să fie subțire atât timp cât investitorii privați se vor alege doar cu încurajări verbale în locul unui climat investițional atractiv. Și cât timp micii investitori vor continua să fie striviți de marile monopoluri și de corupția din instituțiile statului.
Strivită și ea sub greutatea monopolurilor, concurența a rămas o floare rară în economia românească. Legea concurenței votată la jumătatea anilor ’90, actualizată și reactualizată, e doar în parte aplicată. O cauză, nocivă în esența ei, fiind tocmai numărul mare de monopoluri, de stat ori private.
De aici înainte, va fi nevoie de măsuri prin ale căror efecte monopolurile și concurența să fie împinse să facă o „casă bună“. După șapte ani de criză, ieșirea din capcana economiei cu două viteze va fi imposibilă dacă nenumărate companii slabe ori în pierdere nu vor fi preluate de companii puternice. Ori dacă nu se va recurge repede la cooperări sau la fuziuni. Și, desigur, dacă – în ultimă instanță – nu vom avea o lege care să grăbească ieșirea din piață a unora dintre companiile cu pierderi mari. Astfel de idei, ce pot să pară șocante într-un anumit sens, nu sunt scoase „din pălărie“. Ele se aplică deja în țări care au reușit să iasă întărite din criză. Nenumărate studii de caz scot în evidență faptul că, în toată lumea, tentația concentrărilor crește, desigur în speranța că o astfel de „strângere a rândurilor“ ar putea genera explozii de forță. Dar care, după un timp, de îndată ce scopul va fi atins, se vor desface probabil, contribuind astfel la regenerarea concurenței. Fiindcă viitorii învingători nu vor mai fi doar companiile de mari dimensiuni, cu precădere multinaționale, ci toate acele companii care vor dezvolta, în domeniul lor de activitate, profilul câștigătorului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu