
Nu intenționez să fac o cronică a evenimentului. Și nici să-mi informez cititorii cine au fost premiații. Au făcut-o deja agențiile de presă. Ceea ce vreau să subliniez, și încă apăsat, este că în acest an – spre deosebire de toți anii trecuți – dincolo de obișnuitele premii „Banca anului“, „Bancherul anului“, „Cel mai bun produs de creditare“ sau „Cel mai bun produs de economisire“, au fost patru premii în premieră, care merită toată atenție! Iată-le:
♦ Cea mai inovatoare bancă;
♦ Banca social-responsabilă a anului;
♦ Cea mai activă bancă în educația financiară;
♦ Cea mai prietenoasă bancă pentru tineri.
Toate aceste patru premii au legătură directă cu cerințele Directivei 17/2014 a Uniunii Europene, referitoare la umanizarea pieței creditelor. Sigur, e nevoie de legi care să construiască o realitate dintr-o cerință. Nu le avem. Dar iată, în bănci s-au născut inițiative care să facă lumea creditelor mai prietenoasă. Iar premiul pentru „Banca social-responsabilă a anului“ a luat în calcul, cu deosebire, preocupările din câteva bănci în vederea unui sprijin activ pentru cei pe care criza i-a adus în situația de a nu-și putea plăti creditele.
E un început. Un nou început. Unul rezonabil, cuvântul „rezonabil“ fiind repetat insistent în Directiva 17/2014. Ceea ce nu înseamnă că în bănci nu există aroganță, nu există atitudini reci ca gheața față de clienții ajunși în situații grele, nu există alunecări pe panta slăbirii competenței profesionale. Există. Dar – fapt incontestabil – în țară nu exista (și nu există nici acum) capitalul care să concureze la recapitalizarea băncilor. La licitațiile deschise au participat – și au câștigat – mari bănci europene. Iar procesul de privatizare a fost inițiat și desăvârșit de unicul proprietar al băncilor, statul român. Mai mult, la privatizarea celei mai mari bănci – Banca Comercială Română – s-a pronunțat inclusiv Parlamentul României, prin lege.
Neavând bănci în proprietate, Banca Națională nu a vândut nicio bancă. Angajată însă într-un proces riguros de reglementare, de supraveghere și de restructurare, BNR a contribuit de fapt la reformarea și consolidarea sistemului bancar românesc. Un sistem devenit funcțional, stabil și solvabil, ce cuprinde acum 36 de bănci – între care 29 de bănci care nu sunt străine, ci românești. Subliniez: 29 de bănci românești între care două cu capital 100% românesc, patru cu capital majoritar românesc și 23 cu capital majoritar străin. Plus șapte sucursale ale unor bănci deținătoare ale pașaportului european unic. Așa s-au petrecut lucrurile în toate țările Europei de Est. Prin „externalizarea“ de altfel firească în procesul aderării la Uniunea Europeană, începută la sfârșitul anilor ’90, acționarii străini au adus aici capital, management și logistică, punând bazele unor bănci noi puternice. România avea 5 bănci în ianuarie 1990 și are 36 în prezent. Eu, personal, mi-aș fi dorit din suflet să avem astăzi 36 de bănci cu capital 100% românesc. Dar capitaliștii noștri nu s-au angajat la o treabă atât de grea.
Cifrele și faptele îi contrazic însă drastic pe cei care hulesc sistemul bancar. Înainte de criză, până în decembrie 2008, băncile românești cu capital străin au repatriat (sub formă de dividende acordate acționarilor) numai paisprezece la sută din totalul câștigurilor adunate din momentul zero al prezenței în România și până atunci. Grosul profiturilor – optzeci și șase la sută – a fost reinvestit în România. Pe întregul parcurs al crizei, an de an, Banca Națională a cerut acționarilor subsidiarelor (băncile-mamă) să-și ajute fiicele și să le trimită fonduri pentru a-și putea continua activitatea. Toți, fără excepții, au răspuns pozitiv.
0 comments :
Trimiteți un comentariu