În dezbaterile publice, de la noi, sunt tot mai multe vocile care deplâng faptul că avem prea puține bănci al căror capital este majoritar sau în totalitate românesc. Da, e adevărat! Numai că, în toate aceste dezbateri, absolut în toate, nimeni nu se întreabă care este cauza.Adevărul este că, în România, capital ar fi, dar sunt foarte puțini capitaliști care se încumetă să-și angajeze banii în industria bancară. Dacă pot să-și deschidă o firmă cu 200 de lei, sau cu 90.000 de lei în cazul companiilor pe acțiuni, de ce ar aduna 8 milioane de euro ca să deschidă o bancă? Plus investiții în infrastructură, în personal calificat, în… Prea multă bătaie de cap!
Numai că fără bănci puternice, în bună stare de funcționare, economia românească s-ar dezagrega. Din această perspectivă, mi se pare cel puțin ciudată opinia unor cercuri politice, chiar a unor parlamentari, care și-ar dori retragerea capitalului străin din băncile românești. Sigur, unele voci nu rostesc deschis aceste puncte de vedere, dar acționează în acest sens. Și nici nu înțeleg că fără participarea la capitalul bancar a unor bănci ori concerne străine renumite, care să aducă totodată și un management performant, băncile noastre nu aveau cum să devină puternice. Și fără bănci puternice nu era de conceput creșterea economică.
N-a fost simplu. Au fost suspiciuni, chiar temeri. Și mai sunt. Nu era nicio noutate. Pretutindeni și în toate timpurile, investițiile străine au fost hulite la început și aplaudate la sfârșit. Peste tot, în secolul XXI, la fel ca acum o sută de ani, a continuat să se manifeste cel puțin prudență, dacă nu ostilitate față de investițiile străine în bănci.
Nevoia a dat însă o altă perspectivă lucrurilor. În zona fostelor țări comuniste, un accent important cădea pe cerința stringentă a pregătirii băncilor în vederea concurenței cu marile bănci din vest. Mai întâi în perspectiva aderării la Uniunea Europeană, apoi a pregătirii pentru zona euro. Această nevoie a devenit evidentă într-un moment în care, în Europa Centrală și de Est, chiar și bănci dintre cele mai mari au fost stimulate de guverne să fuzioneze, pentru a deveni și mai puternice. Se remarcă, în aceeași ordine de idei, cerința ca băncile din zonă să-și lărgească sfera de acțiune, implicându-se în operațiuni cu titluri financiare, în activități investiționale, în așa fel încât să justifice vocația universală pe care o dobândeau.
Unele voci continuă, și azi, să reproșeze că România și-a „externalizat” băncile. Sugerând că „au fost vândute capitalului străin”. Adevărul – inconfortabil, dar incontestabil – este că la licitațiile de privatizare, toate deschise, au participat – și au câștigat – mari bănci europene. Iar procesul de privatizare (acesta fiind cuvântul potrivit) a fost inițiat și desăvârșit de unicul proprietar al băncilor, statul român. Mai mult, la privatizarea celei mai mari bănci – Banca Comercială Română – s-a pronunțat inclusiv Parlamentul României, prin lege.
Neavând bănci în proprietate, Banca Națională nu a vândut nicio bancă. În realitate, a înfăptuit nu externalizarea, ci internalizarea întregului sistem bancar. Angajată într-un proces riguros de reglementare, de supraveghere și de restructurare, BNR a contribuit de fapt la reformarea și consolidarea sistemului bancar românesc.
Ar mai fi de subliniat că, atât înainte de criză, până în decembrie 2008, cât și în anii crizei, băncile românești cu capital străin au repatriat (sub formă de dividende acordate acționarilor) numai o mică parte din totalul câștigurilor adunate din momentul zero al prezenței în România și până atunci. Grosul profiturilor fiind reinvestit în România. Pe întregul parcurs al crizei, an de an, Banca Națională a cerut acționarilor subsidiarelor (băncile-mamă) să-și ajute fiicele și să le trimită fonduri pentru a-și putea continua activitatea. Toți, fără excepții, au răspuns pozitiv. Între 2009 și martie 2012, majorările de capital efectuate la cererea BNR, împrumuturile subordonate, depozitele deschise de băncile mamă la băncile fiică sau creditele acordate de băncile-mamă au totalizat, în sume nete, câteva zeci de miliarde de euro.
Mai e și povestea „salvării subsidiarelor” de către BNR. E adevărat că BNR creditează băncile. Le creditează însă cu lei, nu cu valută, iar la licitații au acces și băncile cu capital românesc, nu doar cele cu capital străin. Aceste împrumuturi nu sunt în niciun caz „credite de supraviețuire”, cum se tot spune. Și nici nu sunt „un sprijin” dat „subsidiarelor”. Cum nu le sprijină nici în împrejurările în care BNR eliberează valută din rezervele minime obligatorii. Pentru că, de fapt, le restituie valuta lor adunată în „cămara“ băncii centrale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu