Centenarul României Mari a provocat un iureș de declarații, de comparații în timp, de constatări și de previziuni, și este bine că oamenii de business ai României s-au întors spre țară să se întrebe cum poate fi dusă mai departe, schimbată și modernizată.După ce mulți ani ne-am limitat să credem că doar aderarea României la Uniunea Europeană și, în general, întoarcerea către Vest ne pot aduce de la sine dezvoltarea, încet–încet mediul de business local realizează că soluția pentru a ajunge unde își dorește este de fapt la el însuși.
La 10 ani de la criza din 2008, România este astăzi la un punct de cotitură. Are nevoie de mobilizare uriașă de capital pentru investiții în infrastructură, educație și sănătate. Acesta este strigătul comun al oamenilor de business.
Căliți de criză și cu organizații deja antrenate să facă față cerințelor de export și de acces pe piețele internaționale, ei simt că barierele sunt acum mai mult în exteriorul companiilor. Drumurile sunt prea lungi pentru mărfurile transportate, tinerii care vin în organizații sunt insuficient calificați, serviciile de sănătate nu sunt pe măsura așteptărilor, iar relația cu mediul academic, cu zona de cercetare și dezvoltare, care să le dea pârghii de avans strategic, lipsește.
Ce au însă în comun infrastructura, educația, sănătatea și cercetarea și dezvoltarea? Toate presupun investiții pe termen lung, adică 20-30-40 de ani. Aceasta înseamnă mobilizare de capital asumată aproape politic. Dar băncile comerciale nu sunt bănci de investiții și în plus 80% din capitalul lor este străin: din Austria, din Franța, din Olanda, din Grecia, din Ungaria sau din Turcia.
Oricum ar fi, băncile-mamă din aceste țări sunt reticente pentru angajamente pe termen lung, chiar și în obiective industriale de anvergură, care presupun investiții de zeci de milioane sau sute de milioane de euro.
Astăzi, în băncile de pe piața locală sunt depozite ale companiilor și populației cu 17 mld. euro mai mari decât creditele acordate companiilor și populației. În 2008, depozitele erau mai mici decât creditele acordate cu 10 mld. euro.
Cu toate acestea, nu se găsesc bani pentru investiții în mari obiective industriale, spre exemplu în platforme petrochimice, domeniu unde România are resurse din plin (gaz, petrol), dar un deficit comercial de 6 mld. euro pe an. Creditele pentru companii stagnează de zece ani la 25 mld. euro.
În Ungaria și Austria însă se dezvoltă astfel de platforme petrochimice de un miliard de euro fiecare, care vor funcționa inclusiv pe baza gazului din Marea Neagră pentru care se pregătește o conductă separată spre aceste țări.
Situația actuală seamănă izbitor cu cea de acum 100 de ani, că tot suntem la Centenar. Iată ce scrie istoricul Bogdan Murgescu în cartea sa România și Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010). Editura Polirom, 2010, pag. 149: „În Transilvania și Banat (…), deși au fost consemnate progrese în domeniul industriei prelucrătoare, atât în sectorul textil și alimentar, cât și în metalurgie (Reșița, Hunedoara), per total, totuși pe ansamblu eforturile de modernizare tehnică și de sporire a gradului de prelucrare au rămas modeste. Astfel, ceea ce a lipsit după 1900 a fost pasul următor în dezvoltarea oricărui complex metalurgic: construcția de mașini. Marile bănci din Viena și Budapesta preferau evident să promoveze o asemenea dezvoltare mai aproape de casă. Întreprinderile transilvănene din industria de mașini au rămas în esență ateliere de reparații”.
Și în urmă cu 100 de ani și în prezent, decizia pentru o investiție nu este 100% business, ci și politică și națională. Oricine tinde să-și aducă în cuprinsul teritoriului său activitățile cu valoare adăugată, importând materia primă dacă este nevoie din alte țări.
Ce fac țările dezvoltate deosebit față de restul? Importă materii prime și întorc produse finite sau gândesc produse și le fabrică în alte țări sub brandurile proprii. Deținând tehnologia sau brandul, materia primă nu mai contează.
România a învățat și ea acest drum, dar prea puțin. Spre exemplu, nu dispune de resurse de bauxită, materia primă pentru alumină, dar iată că a dezvoltat un combinat de producție a aluminei la Tulcea din bauxită adusă din Sierra Leone și mai departe unul de aluminiu la Slatina. Cu ce a venit România: cu energia electrică bazată pe resurse hidro și cu know-how-ul industrial, adică școala politehnică românească.
„Marile domenii din Crișana și nordul Banatului s-au specializat în mare măsură în producția cerealieră, alimentând industria morăritului din Budapesta, comparată de instorici cu Minneapolisul american”, mai scrie Bogdan Murgescu în cartea sa.
După 100 de ani, Ungaria este țara din UE cu care România are cel mai mare deficit comercial, de 2,7 mld. euro în 2017, iar o mare parte a acestuia provine din industria agroalimentară.
Pădurile? „Absența unor investiții mai importante în industria de prelucrare a lemnului a făcut ca Transilvania și Bucovina să nu poată realiza o dezvoltare asemănătoare cu cea a Suediei, care și-a valorificat bogăția forestieră nu numai prin exporturi de cherestea, ci și prin producția și exportul unor mărfuri cu grad mai ridicat de prelucrare și deci cu valoare adăugată mai mare (hârtie, chibrituri, mobilă)”, citează istoricul mai departe din Ulrich Menzel. Orice asemănare cu situația de astăzi este absolut întâmplătoare.
Meciul economiilor se joacă pe terenul valorii adăugate. Prelucrezi resursa, îți faci un nume pe piață, câștigi. Dacă nu, Coasta de Fildeș are 40% din producția de cacao, dar niciun brand de ciocolată. Dar pentru aceasta îți trebuie bani de investiții pe termen lung în fabrici, în educație, în oameni și în infrastructură.
De acum se va vedea cine ține cu adevărat la România dincolo de declarații. Cei care își pun și banii aici.
0 comments :
Trimiteți un comentariu