Protestele „vestelor galbene“ din Franța sunt descrise adesea, luându-se ca reper figurile din spatele lor, ca revolta muncitorilor săraci, a oamenilor care au loc de muncă, dar nu câștigă suficient pentru un trai fără grija zilei de mâine.Oamenii în această situație nu sunt ceva specific Franței. Pot fi întâlniți în număr tot mai mare, mascați de scăderea ratelor șomajului la minime record și de un boom economic nemaivăzut în ultimii zece ani, în SUA, Marea Britanie, Germania, Spania, Italia și alte părți ale lumii civilizate. Muncitorii sărăci tind să devină o clasă socială în sine după marea criză financiară globală din 2008.
În SUA, cea mai mare economie a lumii, care tinde spre ocuparea integrală a forței de muncă, fenomenul rulotiștilor, al oamenilor care locuiesc în rulote sau mașini, ia amploare. Circa 40% din ei au un loc de muncă, dar nu câștigă suficient pentru a-și permite să stea cu chirie în zona în care lucrează, se arată într-un reportaj al France24.
Fenomenul este vizibil mai ales în statele mai bogate, adică mai scumpe, cum este California, unde chiriile cresc. Danielle, 46 de ani, a fost notar, dar și-a pierdut locul de muncă în 2012. Câștigă 2.000 de dolari pe lună, sumă care nu-i permite să închirieze o cameră pentru ea și pentru fiica ei, elevă. Lucrează part time, muncă de birou, pe un salariu care nu este îndeajuns de mic pentru a primi ajutoare sociale. Soluția este găsirea unui post cu normă întreagă, iar pentru aceasta Danielle urmează în timpul liber cursuri de master. Oamenii ca ea formează o subcategorie socială aparte, undeva la marginea societății: nu au o adresă fixă, nu stau pe străzi, ci în parcări, nu trăiesc din mila altora, sunt curați, dar se spală și mănâncă pe unde pot. Biroul de statistică al SUA definește ca fiind „muncitor sărac“ persoana care trăiește sub pragul sărăciei, care muncește sau caută loc de muncă de cel puțin jumătate de an. În 2016, în această categorie intrau 7,6 milioane de oameni. Cei mai mulți „muncitori săraci“ au vârste de peste 35 de ani, adică sunt adulți, adesea părinți, care lucrează prin hoteluri, baruri, spălătorii, ca personal administrativ în supermarketuri, la fabricile de procesare a cărnii, la societățile de salubrizare, șoferi de taxi sau Uber, angajați în call center, îngrijitori la grădinițe sau chiar profesori suplinitori, notează The New York Times.
Alan din Marea Britanie are 51 de ani și o diplomă de biologie la Universitatea din Glasgow. Lucrează cu normă întreagă ca profesor asistent la o școală din Londra. Și este homeless. Povestea lui și a soției sale poate fi citită în The Times, cel mai vechi ziar britanic. Potrivit fundației de caritate Joseph Rowntree Foundation (JRF), circa patru milioane de britanici trăiesc în sărăcie, iar numărul pesoanelor în această situație crește mai rapid decât angajările. Una din opt persoane cu loc de muncă trăiește în sărăcie. Peste 500.000 de britanici au îngroșat rândurile clasei muncitorilor săraci în ultimii cinci ani, notează The Guardian. Aproape toată majorarea vine de la creșterea numărului de părinți cărora le este tot mai dificil să câștige suficient pentru a plăti pentru mâncare, haine și locuință din cauza creșterilor salariale lente, a erodării sprijinului acordat de stat prin ajutoare sociale și facilități fiscale și a creșterii costului vieții. Consecința directă este că numărul copiilor care trăiesc în sărăcie a crescut cu jumătate de milion în ultimii cinci ani. Aceasta înseamnă că într-o clasă tipică de 30 de copii, nouă vin dintr-o familie săracă. Creșterea numărului copiilor în această situație în perioada analizată este cea mai rapidă din ultimele două decenii. JRF definește pragul sărăciei ca fiind atunci când o familie câștigă mai puțin de 60% din venitul median, ajustat la mărimea și felul familiei. Venitul median pentru familiile britanice după excluderea costurilor cu locuința a fost de 425 de lire sterline pe săptămână (22.100 de lire pe an) în 2016-2017.
În Germania, cea mai mare economie europeană, rata șomajului este la cel mai scăzut nivel de după reunificarea țării. Însă la oficiile de forță de muncă încă sunt cozi. Mulți dintre cei care se duc acolo au loc de muncă, au calificare, însă primesc salarii insuficiente pentru acoperirea nevoilor de bază. Unu din cinci salariați este plătit cu mai puțin de 10 euro pe oră. Monika Sagertsch din Berlin are instruire ca manager de vânzări, dar n-a obținut niciodată un contract cu normă întreagă.
„Nu vor să mă plătească. Sunt prea scumpă. Preferă să angajeze persoane necalificate pentru 8,5 euro pe oră. Mie ar trebui să-mi dea mai mult“, explică Monika pentru Euronews. În 2003, Germania a lansat o reformă a pieței muncii radicală. Ajutoarele de șomaj au fost reduse, iar agențiilor de recrutare li s-a dat mână liberă. Cuvintele de ordine erau liberalizare și flexibilitate. Rezultatul a fost că rata șomajului s-a dus în jos, economia a devenit competitivă internațional, însă sectorul locurilor de muncă slab plătite a crescut. La fel și rata sărăciei. Berlin este descris de unele sindicate drept capitala „muncitorilor sărăci“.
„Problema noastră, în Germania, este că unu din cinci muncitori este plătit cu mai puțin de zece euro pe oră. Ei sunt «muncitorii săraci»“, spune Dierk Hirschel, economistul-șef al Verdi, una dintre cele mai mari uniuni sindicale. „Acesta este rezultatul degradării regulilor de pe piața muncii. Germania este o țară bogată, nu există nicio îndoială. Însă Germania este și o țară divizată social: în această țară bogată, muncitorii săraci sunt o realitate. Sunt oameni care lucrează 40-50 de ore pe săptămână, dar își duc zilele de azi pe mâine.“
Este o problemă des întâlnită în construcții, în industria hotelieră și a restaurantelor, în retail și servicii, dar și în profesii care cer studii îndelungate.
În Spania, salariile mici și dependența de contracte temporare de muncă țin milioane de angajați sub linia sărăciei - aproape unul din șase, potrivit cifrelor ministerului muncii, scrie AFP. După Grecia și România, Spania are cea mai mare proporție de muncitori expuși riscului sărăciei, potrivit datelor pentru 2016 ale Eurostat. Economia spaniolă s-a contractat brutal din cauza crizelor de după 2008, dar și-a revenit cu o viteză de invidiat. Însă revenirea economică a ocolit-o pe Elisabet, 44 de ani, ospătăriță în Madrid angajată cu un contract pe trei luni. Ea câștigă doar 950 de euro pe lună. Aproape jumătate din salariu se duce pe chirie. O are în întreținere și pe fiica sa, în vârstă de opt ani. Pentru mâncarea ei de la școală plătește 130 de euro pe lună, iar 100 de euro se duc pe alte cheltuieli pentru copil. Din tot salariul, Elisabet rămâne cu 300 de euro pentru mâncare, transport și alte cheltuieli. „N-am cum să pun bani deoparte. Este un pic complicat.“ Elisabet n-a mai fost în vacanță cu fiica ei de doi ani. Criza economică din Spania a dus la înghețarea salariilor, iar acestea nu s-au dezghețat când economia a reînceput să crească, așa cum s-a întâmplat în alte țări, deoarece rata șomajului a rămas deosebit de ridicată. Rata șomajului a scăzut de la 27% în 2013 la 14%, însă este mare după standardele UE. Salariile reale au scăzut în ultimii doi ani, potrivit OCDE. Înainte de criză, era ceva normal ca salariile să facă salturi mari, mai ales în construcții. Spania este mai dependentă de contracte temporate de muncă decât oricare altă țară din UE. Mai mult de doi din patru angajați avea un astfel de contract în trimestrul doi. Elisabet, în pofida celor 15 ani de experiență în muncă, de la sfârșitul crizei n-a avut decât un contract permanent, și a fost concediată după doar un an. În august, ministerul muncii a contactat aproape 80.000 de firme suspectate că abuzează de contractele de muncă temporare. În luna următoare, 47.000 din aceste constracte au fost transformate în acorduri permanente.
0 comments :
Trimiteți un comentariu