Unii spun că Aleksandr Lukașenko a reușit să devină șeful de stat european care a rezistat cel mai mult în funcție printr-o combinație de justiție socială și autoritarism. Un lider dur, dar cinstit. O investigație jurnalistică privind fluxurile de bani din anturajul elitei beloruse - realizată cu mult înainte ca protestele de amploare contra „ultimului dictator din Europa” să facă Belarusul cunoscut în toată lumea - arată o realitate mai sulfuroasă.Lukașenko a condus Belarusul mai bine de un sfert de secol, timp în care a fost privit mai mult ca o curiozitate, sau ca un lider exotic, de europeni. A fost nevoie de proteste de genul Maidanului ucrainean pentru ca publicul să deschidă ochii la ce se întâmplă într-o țară de dimensiunea Marii Britanii, dar cu o populație cât cea a Belgiei din care o bună parte cere democrație. Însă povești despre abuzurile de acolo au apărut constant. În 2015, când Belarus se pregătea de alegeri (câștigate, desigur, de dictator), France24 publica sub titlul „În interiorul rețelei Belarus” rezultatele unei investigații care arată că Lukașenko și apropiații săi au stabilit ceea ce părea a fi o cleptocrație, similară celei din Rusia, dar de dimensiuni mai mici. Construcția se bazează pe un labirint de entități offshore prin care elita belarusă își realizează afacerile în pofida sancțiunilor europene în vigoare atunci. Iar aceste afaceri au fost făcute prin fraudarea cetățeanului de rând. Autorii investigației, jurnaliști din cinci țări, au calculat că din 1994 și până în 2015 Lukașenko și ai săi și-au însușit ilegal zece miliarde de dolari.
Articolul începe cu o replică a fiicei „minigarhului” Vladimir Peftiev, care în 2011, când a vizitat țara tatălui său, a spus „Urăsc Belarusul”.
Fata a crescut în Malta, o țară a UE considerată un paradis fiscal de mai multe organizații internaționale, unde Peftiev își stabilise cartierul general la începutul anilor 2000. În 2007, omul de afaceri s-a mutat definitiv în Belarus, probabil la cererea lui Lukașenko - o alegere pe care fiica sa probabil că a privit-o cu scârbă. Ea s-a stabilit ulterior în Statele Unite. Peftiev a fost cel mai puternic dintre oamenii de afaceri din Belarus din anii 1990 și până în anii 2000. Se crede că a acumulat peste un miliard de dolari prin diferitele sale afaceri. Dar, spre deosebire de oligarhii ruși precum Roman Abramovici sau răposatul Boris Berezovski, care-și aveau bazele la Londra, Peftiev nu a putut ieși niciodată de pe orbita lui Lukașenko.
Cariera sa a început în 1993, când a creat joint venture-ul BelTechExport. Scopul firmei era să exporte stocuri de muniție rămase din epoca sovietică către oricine dorea să le cumpere (Belarus a jucat un rol major în industria de apărare a URSS). După ascensiunea la putere a lui Lukașenko, care a militat pe o platformă anticorupție, Peftiev a făcut stânga-mprejur prin schimbarea loialității de la primul ministru de atunci Viaceslav Kebici la Lukașenko. În acele vremuri, a dezvoltat legături cu Viktor Bout, un celebru traficant de arme. BelTechExport a furnizat arme și muniții unor țări precum China și, se presupune, Coreea de Nord. De asemenea, a fost implicată în vânzarea de avioane de vânătoare către armata lui Laurent Gbagbo, președintele de atunci al Coastei de Fildeș. Aceste aeronave au fost folosite pentru a bombarda o bază a armatei franceze în Bouaké în 2004, atac în care au murit nouă persoane și câteva zeci au fost rănite. În 2007, un director al BelTechExport a fost implicat într-un scandal când au fost descoperite în Letonia piese pentru avioanele de luptă Mig-29 care erau transportate ilegal către Bangladesh.
Pe măsură ce stocurile de armament sovietic s-au epuizat, Peftiev și-a diversificat afacerile. În 1998, a participat la crearea Mobile Digital Communications (MDC), o societate mixtă care deținea Velcom, un operator de telefonie mobilă devenit principalul furnizor al țării. El a adăugat, de asemenea, distileria Aquadiv la BelTech Holding, pe care o controla. Lovitura sa de geniu a fost crearea unei companii de pariuri, Sport-Pari, împreună cu Dimitri Lukașenko, unul dintre fiii președintelui. De asemenea, a angajat-o pe Lilia Lukașenko, soția fiului mai mare al președintelui, ca director al Eastleigh Trading, unul dintre vehiculele sale financiare. Cu afacerile strâns legate de familia lui Lukașenko, Peftiev s-a asigurat că nu va ajunge la închisoare. Dar acest lucru nu l-a împiedicat să cadă din grațiile liderului suprem.
Spre deosebire de majoritatea țărilor postsocialiste, Belarus nu se poate lăuda cu o clasă oligarhi care să se fi îmbogățit prin privatizări la scară largă. Există două motive principale pentru acest lucru. În primul rând, Belarus a fost reticentă să privatizeze activele de stat moștenite din epoca sovietică. În al doilea rând, ideea că statul este sursa a tot este încă răspândită în Belarus, cu toate că au trecut decenii de la căderea URSS. De aici și ideea adânc înrădăcinată în rândul populației că, de vreme ce Lukașenko controlează statul, el poate dispune de activele acestuia după cum consideră potrivit și poate împărți fabrici și alte întreprinderi apropiaților săi după bunul plac. Acest lucru l-a determinat pe istoricul britanic Andrew Wilson să creeze termenul „minigarh” pentru belarușii bogați. Lukașenko, de exemplu, a transferat în 2012, gratuit, prin decret prezidențial, un combinat de proteine și concentrate de vitamine de 7 milioane euro aparținând statutului către Interservice Group, proprietatea lui Nikolai Vorobei. Întâmplător, Vorobei este un prieten apropiat al lui Lukașenko.
Citiți continuarea pe www.businessmagazin.ro
0 comments :
Trimiteți un comentariu