♦ El vine cu informații inedite despre cei care au ajuns atunci la putere ♦ Secăreș vorbește despre numirea lui Mugur Isărescu la conducerea BNR în septembrie 1990 și despre faptul că acesta refuzase înainte postul de ministru adjunct al finanțelor ceea ce l-a nemulțumit pe Petre Roman, cel care preluase conducerea Guvernului.1.
Discuția asta despre începutul reformelor în sectorul financiar-bancar și mai ales despre „schimbarea la față“ a BNR se încadrează în mod natural în alta, despre ceea ce numesc „tranziția timpurie“ – primele reforme care au așezat drumul către democrația liberală și desigur către economia de piață. În această privință rămân încă – la 30 de ani și mai bine după începutul schimbării – tot felul de „basme“, de clișee... Ceea ce ar trebui spus poate de la bun început este faptul că în acei primi ani în România „s-au mișcat“ o mulțime de lucruri...
2.
Iar această discuție are și ea o componentă și importantă, și controversată. Este vorba despre oameni. Cu ce oameni „s-au mișcat“ lucrurile? Cine i-a inventat? Cine, al cui era? Și mai departe: cine, ce a făcut? De altfel, și în primul articol, din 4 septembrie, apar întrebările astea și explicit și în subtext. Cine era și cum a apărut Mugur Isărescu? Ce au propus sau făcut Severin și Dijmărescu?
3.
Aceste întrebări au fost prezente și după Revoluție, prin ianuarie și februarie ’90. Pentru că și Severin și Isărescu... și alții apar „în filmul ăsta“ de la început. Cine își mai aduce aminte că înainte de a pleca la Washington, Mugur Isărescu a fost membru al Comisiei de politică externă a CFSN? Apoi membru al parlamentului provizoriu – e vorba de CPUN, din partea CFSN, alături de mine, de Ioan Mircea Pașcu, de Adrian Severin, Dan Mircea Popescu, Adrian Năstase și alții – ca „independenți“... Rămânând, noi toți, membri ai Comisiei de politică externă. În ce mă privește, devenisem, în 27 decembrie ’89, vicepreședinte al acestei comisii și împreună cu colegii deja menționați „ne băgam nasul“ din primele zile în hotărâri de politică internă, pentru că „aveau implicații externe“. De pildă, în decretul referitor la pașapoarte, dar mai ales în cel care deschidea drumul inițiativei private în România – care inițial era mai prost decât cel al lui Ceaușescu privind „mandatarii“.
Așa că a apărut imediat întrebarea: cine sunt „băieții“ ăștia – care nu erau chiar „băieți“, aveam vreo 40-42 de ani; Severin era cel mai tânăr: avea 33. Asta pentru că se puseseră deja etichete: în peisajul vremii unii erau oamenii rușilor sau ai francezilor, ai americanilor... Brucan îi avea în spate și pe americani, și pe ruși... Nu puteai să nu te întrebi cum... Mazilu venea din Securitate, dar fusese dizident și publicase raportul privind drepturile omului în România... ăștia ai cui sunt? Pentru ca lucrurile să fie foarte limpezi – apropos de Securitate și de cine, ce a făcut – la puțină vreme am avut o discuție cu rezidentul CIA din ambasada americană – care ar fi trebuit să știe cel mai bine aceste lucruri – și atunci când a fost vorba de „numele de pe listă“ care proveneau din așa-numitul Grup de la ADIRI, nu a avut nici o obiecție...
4.
Vorbeam de „tranziția timpurie“. în ’89, țara noastră stătea cel mai prost în Europa Centrală și de Est în privința așezării pe linia de start a schimbărilor, a ruperii de comunism. Nu avusese loc nici un fel de dezbatere publică sau în partid privind reformele necesare, nici o pregătire sau vreun fel de „pretranziție“. Mai rău, din punct de vedere politic nu mai eram pe nici o agendă. România risca să cadă în gol. Ce furtuni aveau să se abată asupra noastră? Și totuși, această „tranziție timpurie“ a avut de a face cu un anume „stoc de expertiză“ de care, de bine, de rău, România a dispus în acel moment. E vorba de oameni din așa-numita „tehnostructură“, din administrație sau chiar din partid care îl urmau pe Ion Iliescu – vezi discuția despre nivelurile 2 și 3... Dar nu a fost doar asta... Nu poți să începi reforme cu oameni care nu știu despre ce e vorba, nu și-au pus întrebările practice relevante sau, vorba lui Florin Georgescu, nu au citit acele câteva „cărți groase“ de care o să ai nevoie... Cel puțin câțiva oameni – sigur, nu doar ei – existau pe la Institutul de Economie Mondială ( IEM) – Mugur Isărescu, Eugen Dijmărescu, Napoleon Pop, Victor Babiuc, Adrian Constantinescu, Petru Rareș, la Institutul de economie națională – înainte de „aducerea la cârmă“ a lui Bârlădeanu, Bogdan Teodoriu era președintele Comisiei economice a CFSN, la Institutul de științe politice – sigur, fusese „înghițit“ de Academia „Ștefan Gheorghiu“, așa și, la Centrul de Istorie și Teorie Militară (unde lucrasem și eu în anii ’70) – Ioan Talpeș și Mihail Ionescu, la Universitatea din București – nu l-aș uita pe Cătălin Zamfir... Unii dintre acești oameni petrecuseră ceva timp la pregătire, în institute de cercetare – aflate atunci în prim planul relației Est-Vest – din Occident, de la Institutul de Studii de Securitate Est-Vest (IEWSS) la NY, la Seminarul de la Salzburg sau la universități din Marea Britanie: eu, Ioan Mircea Pașcu, Mugur Isărescu, Petru Rareș și alții.
Mai mult, de prin ’87-’88, după reorganizarea ADIRI, în cadrul Secției de politică externă și relații internaționale pe care am condus-o, au avut loc lună de lună și chiar mai des discuții în legătură cu caracterul și implicațiile schimbărilor în curs în lume și desigur în URSS și în Europa Centrală și de Est. Era greu să discutăm atunci despre „castravete“ într-un mod explicit, dar măcar începeam să formulăm întrebări cu relevanță practică. De multe ori discuțiile plecau de la „introducerile“ făcute de oaspeții noștri străini. Poate nu era „mare lucru“. Dar era un pas. Ne gândeam la momentul când va cădea „șandramaua“... Participanții erau, de regulă, alături de cei din domeniul relațiilor internaționale, apărare și securitate internațională (Vasile Secăreș, Ioan Mircea Pașcu, Dan Mircea Popescu, Cornel Codiță, Ioan Talpeș, Mihail Ionescu), oamenii de la IEM: Mugur Isărescu, Eugen Dijmărescu, Napoleon Pop, dar și specialiști din alte instituții academice sau de cercetare ca Adrian Severin, Daniel Dăianu, Dorel Șandor, Adrian Năstase, Lazăr Comănescu. Să nu uităm că asta se întâmpla într-o perioadă în care nimic nu era limpede. Dacă în cadrul unei întâlniri „private“ pe care am avut-o, în aprilie ’86, la Consiliul Securității Naționale la Washington, cu Paula Dobriansky, care răspundea de regiunea noastră, aceasta îmi spusese că „nu mai durează mult“, Secretarul de Stat Baker avea să afirme că „anyone who tells you they knew it was going to happen, well they’re blowing smoke at you“. Se gândea, cineva, cu adevărat la căderea zidului Berlinului? A prevăzut cineva Revoluțiile din Est? Nu.
Ca să vorbesc doar de ’89, din aprilie până în toamnă am discutat în mai multe rânduri despre reformele din Est – care vin „ca urmare a lipsei de rezultate a sistemului economic socialist“ – dar și despre „faza de instabilitate“ legată de incertitudinile create de evoluțiile din Est, despre diferențierea care se producea în Europa Centrală și de Est – vezi posibilitatea ca Polonia și Ungaria să intre în AELS (Ungaria) sau în Piața Comună, dar și despre „involuția CAER“ – unde timp de 40 de ani „nu s-a întâmplat nimic“. În toamnă, discuțiile de la ADIRI intrau încet, încet, în „ochiul ciclonului“, cu ideea tot mai prezentă că schimbările nu aveau cum să ocolească România.
5.
După Revoluție – și acum, din nou – s-au spus o mulțime de prostii despre toate aceste lucruri. Că IEM era o „unitate“ a Securității iar dezbaterile de la ADIRI s-au făcut „cu voie de la stăpânire“. Păi e mai degrabă... altfel! IEM era, sub conducerea academicianului Murgescu, un institut de elită, care funcționa la standarde extrem de ridicate. Cercetătorii de acolo știau „meserie“. Murgescu crease o adevărată școală, care avea să-și arate valoarea în vremurile de după ’89. Dar IEM era implicat direct în relațiile României cu FMI și BM și în agenda clauzei cu SUA. Așa că exista o supraveghere continuă a institutului pe linia contrainformațiilor (și a informațiilor): erau oamenii de acolo vulnerabili la acțiunea externă de informații? Asta era preocuparea Securității, nu altceva.
ADIRI... „cu voie de la stăpânire“? O fi fost... Reorganizarea o decisese MAE. Dar contează până la urmă ce se întâmpla acolo. Ce se discuta. Nu prea auzeai acolo luări de cuvânt în apărarea regimului, într-o perioadă de reașezare majoră a lumii. în vremea aceea cam știam cine, ce reprezenta într-un domeniu sau altul – sigur, în legătură cu agenda noastră – și am încercat să îi avem aproape pe cei care contau. Nu am reușit în toate cazurile, dar la ADIRI participau oameni pe care te puteai baza. Mai în glumă, mai în serios, Eugen Dijmărescu „s-a plâns“, la un moment dat, că nu se mai simte în largul său atunci când au loc reuniunile noastre – în încăperea de la etaj a Casei Titulescu – mereu „bâzâie“ ceva în frumoasa comodă de lângă masa de consiliu... știu și eu?! Nu pot să nu amintesc aici că academicianul Murgescu – din păcate această personalitate uriașă, care putea să mai joace un rol important, mai ales după ’89, a murit în acea vară – era la curent cu aceste discuții de la ADIRI. După Revoluție, soția lui avea să-mi spună că acesta își exprimase preocuparea cu privire la „ceea ce fac copiii ăștia acolo“, pentru că „au început să fie neglijenți“ și „era nevoie să fim protejați“. Nu știu ce putea însemna asta, dar îmi amintesc cu căldură acest moment.
6.
După Revoluție, acel grup, acea echipă de la ADIRI – care nu avea neapărat o existență formală – avea să dobândească o realitate politică. Întâi în cadrul Comisiei de care vorbeam – i-am propus lui Brucan – care o conducea, nominal – o listă pe care a acceptat-o și ne-a dat mână liberă, chiar ne-a lăsat în pace, iar mai apoi, de la începutul lui februarie, dobândind un fel de dublă înfățișare „administrativă“, ca „grup de analiză politică“, cu geometrie variabilă, pe lângă președintele CPUN, Ion Iliescu. Această echipă punea împreună personalități puternice, cu expertize diferite, aproape tot ce trebuia, complementare și compatibile, și obișnuite să lucreze în echipă – ceea ce avea să fie un avantaj imens în perioada următoare. Lucram nu doar în Palatul Victoria (și mai apoi la Patriarhie), ci și în diferite baze ale armatei, care asigurau și liniștea necesară, și confidențialitatea. Nu cred că a uitat cineva momentele în care Puiu Pașcu deschidea laptopul – era probabil printre puținele din România atunci – și scria direct analizele și concluziile la care ajungeam în discuțiile noastre.
7.
Cum am ajuns efectiv în domeniul politic? După Revoluție, se trăgea încă în București, o parte sau cam tot grupul acesta ne-am întâlnit la ADIRI – noi la etaj, la parter, oamenii care refăceau PNȚCD-ul – și apoi la IEM, unde Dijmărescu era deja director (sau cam așa ceva) – în glumă, am spus atunci că ar putea fi vorba de „grupul de la Trocadero“, deși nu am călcat în restaurantul de lângă IEM – ca să stabilim ce facem mai departe: grup de expertiză sau intrăm în politică?! Ni s-a alăturat atunci și Alin Teodorescu, care avea să plece la GDS. După discuția mea cu Ion Iliescu din 27 decembrie ’89, „drumul avea să fie făcut mergând“.
8.
Dar momentul de răscruce a fost la sfârșitul lui ianuarie ’90. Devenisem tot mai nemulțumiți de ceea ce se întâmpla la vârful CFSN în legătură cu lucrurile afirmate, cu direcția în care trebuia să mergem, cu ceea ce trebuia făcut. Sigur, în ceea ce ne privește, ne ocupam de „ograda politicii externe“, puneam pe hârtie recomandările care vizau reașezarea relațiilor noastre internaționale. Aveam o legătură superbă cu Corneliu Bogdan, secretar de stat în MAE, revenit de la Washington. Din păcate el avea să moară la puțină vreme, în ianuarie. Celac, prietenos, dar nu prea încântat că „îi stăteam în spate“, ne numea ironic „cabinetul 2“.
Dar nu era de ajuns. Chiar dacă am continuat să ne „amestecăm“ și în alte lucruri. Ne preocupa tot mai mult faptul că acceptarea noastră în lumea liberă și în general „reintrarea noastră în joc“ aveau de a face cu acțiunea hotărâtă pentru schimbarea din temelii a societății românești, a economiei, a statului, a guvernării. Ca să nu mai spun că, din păcate, lucrurile erau și mai complicate. Cum aveam să aflăm mai tărziu, nu câștigasem o revoluție, ci „pierdusem un război“ – războiul rece. Așa că i-am trimis o scrisoare președintelui CFSN, Ion Iliescu, în care afirmam că nu s-au spus și nu s-au făcut o grămadă de lucruri. Credeam, mai departe, că programul de guvernare trebuia să exprime clar „ruptura cu vechiul sistem și cu ideologia care a stat la baza sa“ sau într-un alt paragraf, „ruptura cu sistemul politic, economic și social totalitar“, să formuleze „opțiuni fundamentale privind sistemul politic și economic al țării, inclusiv în chestiunea proprietății“ și „etapele trecerii economiei către mecanisme de piață“, precum și hotărârea „de a edifica structuri compatibile cu cele similare existente în țările europene dezvoltate“. Spunea cineva mai clar lucrurile astea... atunci? Mai târziu, tot noi, „independenți“, totuși, am făcut programul FSN. Virgil Măgureanu, care era consilierul politic al lui Ion Iliescu, a socotit scrisoarea „cam obraznică“ și a cerut schimbări. Am spus că rămâne așa cum este.
Surpriza a fost că Ion Iliescu a acceptat ce spuneam acolo și în cursul unei discuții, începute spre miezul nopții și care s-a prelungit mult după aceea, ne-a cerut să lucrăm cu el. Am devenit membri ai parlamentului provizoriu; Severin avea să aibă o contribuție esențială în punerea la punct a coordonatelor constituționale ale perioadei; singura critică solidă a programului de guvernare prezentat de Petre Roman în CPUN a venit din partea noastră; mai tărziu, Severin a intrat în guvern ca subsecretar de stat, cu un rol cheie în proiectarea reformelor, iar Mugur Isărescu a plecat la Washington pentru a restabili relația noastră cu FMI și BM și desigur cu SUA (clauza și celelalte). După alegeri, mulți membri ai acestui grup au intrat în parlament și apoi în guvern, iar cealaltă jumătate a constituit echipa de la Cotroceni – aveam să conduc noua administrație prezidențială, iar Ioan Mircea Pașcu, Dan Mircea Popescu, Ioan Talpeș și Florin Vasilescu mă secundau în departamentele de politică externă, politică internă, securitate națională, drept și administrație publică. Am avut discuții intense cu Petre Roman în legătură cu noul guvern. Mai ales că Petre „uitase“ ce stabilisem în legătură cu poziția lui Severin, așa că am ajuns la „invenția“ care restabilea rangul de viceprim ministru pentru „asistentul prim-ministrului pentru reformă...“. De asemenea, cu președintele Ion Iliescu și cu prim-ministrul în legătură cu numirea lui Adrian Năstase la MAE, pe care amândoi îl vedeau doar ca secretar de stat, nu ca ministru: aproape „ne-am certat...“.
9.
Treptat, acțiunea oamenilor de care vorbesc a început să răspundă unei anumite viziuni despre reforma economiei și a statului. Sigur, exista și așa-numitul „plan Postolache“, și programul noului guvern, dar se articula și o concepție practică a soluțiilor de care aveam nevoie. Din primăvară ni se alăturase Vladimir Pasti (la recomandarea lui Cătălin Zamfir). Datorită lui am introdus, în ceea ce pregăteam pentru președintele Iliescu, așa-numitele „war games“, care analizau problemele și propuneau variante de acțiune. Surprinzător sau nu, Ion Iliescu s-a adaptat foarte bine acestui instrument. Chiar dacă uneori lua decizii dincolo de opțiunile propuse... A funcționat multă vreme efortul nostru de coordonare – lunch-ul luat în fiecare sfârșit de săptămână la Cotroceni cu participarea prietenilor de la guvern și a noastră, a celor de la președinție. Brucan „bătea câmpii“ despre „echipa reformei“ de la guvern și „conservatorii“ care îl consiliază pe Iliescu. Evident, o prostie. Ca să dau doar un exemplu: seara târziu, înainte de discutarea Legii 31 în parlament, m-a sunat Severin să-mi spună – lucru pe care nu îl știam – că Bârlădeanu și Marțian, președinții celor două camere ale parlamentului, sunt în biroul președintelui pentru a-l convinge să oprească legea. Am intrat în „întâlnirea de taină“, iar președintele Iliescu, care avea obiceiul să asculte și să cântărească argumentele, a acceptat ce spuneam și a înclinat balanța. Am revenit la ceea ce era stabilit.
10.
Aici ar trebui spus un lucru. Adesea soluțiile pe care le aveam în vedere derivau din sfaturile primite de la instituțiile internaționale de la Washington. și atunci, și mai târziu, am avut destule îndoieli în privința unora dintre soluțiile primite „de afară“. Unele aveau să se dovedească dezastruoase. Ideea era însă că „ei știu“ ce trebuie făcut. Mult mai târziu avea să ne spună de pildă Jeffrey Sachs – la Clubul BNR – că de fapt „nu prea știau“ iar unele abordări erau eronate. Atunci la ordinea zilei părea să fie alt reper, pe care îl înțelegeam foarte bine. Iar mai târziu a ajuns la Mugur și ca mesaj limpede, explicit pentru președintele Iliescu: problema tranziției era politică și nu economică; trebuia „să trecem Rubiconul“, ca să nu mai existe cale de întoarcere.
11.
Imediat după alegeri a început să ne preocupe problema băncii centrale și a sectorului bancar. Reforma avea nevoie nu doar de un program ferm al guvernului, ci și de o „ancoră“ – în altă zonă a politicii economice, cea monetară, cea a stabilității financiare – capabilă să ne ajute să ținem drumul drept, dincolo de avataruri guvernamentale sau de ciclul electoral... Am avut o discuție cu Ioan Mircea Pașcu despre soluția rechemării lui Mugur Isărescu de la Washington pentru a prelua conducerea BNR. De fapt, ideea a fost a lui Puiu Pașcu. Nu aveam, nici unul dintre noi, vreo îndoială în privința valorii lui Mugur Isărescu. Participasem amândoi la susținerea tezei lui de doctorat – o premieră a vremii – ca „învățăcel“ al profesorului Kirițescu. Evident, primul pas pe care l-am făcut, ca șef al Departamentului politic de la Cotroceni a fost să supun această soluție președintelui Ion Iliescu. Acordul său a fost imediat. Așa că Puiu Pașcu i-a scris lui Mugur la Washington (și păstrează în arhivă răspunsul lui pozitiv) și avea să discute cu Petre Roman în avion, pe 8 iunie 1990, revenind de la reuniunea Pactului de la Varșovia. Petre avea o nemulțumire pentru că Mugur refuzase anterior postul de adjunct la Finanțe. Am abordat și eu subiectul cu prim-ministrul Petre Roman. Chestiunea a ajuns apoi la Severin cu care discutasem direct de la bun început – și la Dijmărescu, care era la Finanțe – și ca urmare pe masa guvernului, pentru „a se face hârtiile“. Odată bătută în cuie decizia, Mugur a venit la București pentru discuții, a fost instalat ca guvernator, iar Severin a ținut discursul trebuitor – „ziditor“, cum ar fi zis Victor Opaschi, pe care îl adusesem la președinție să se ocupe de relația cu biserica (cu cultele). Mugur însă s-a întors la Washington pentru a pune la punct plecarea de la post. Avea să revină în țară împreună cu noi la începutul lui octombrie – îl însoțeam pe președinte la Sesiunea Adunării Generale a ONU de la New York – pentru a-și prelua efectiv misiunea. Liviu Mureșan, fost consilier al lui Petre Roman, acum liderul majorității în Cameră – care se alăturase acestei echipe de prin februarie ’90, la fel ca Bogdan Teodoriu sau ceva mai târziu, Florin Georgescu, revenit din SUA – avea să-i spună lui Mugur că „a preluat o bancă goală“.
Prof. dr. Vasile Secăreș a fost în anii ‘90 consilier prezidențial în mandatul lui Ion Iliescu, a fondat și a condus SNSPA. Acum este președintele Consiliului de Administrație al Eximbank
0 comments :
Trimiteți un comentariu