Samuelson, în America începutului anilor 1960 – pe când îi dădea sfaturi în materie de economie președintelui Kennedy – scria că îi este frică de inflație dar că, mai cu seamă, îi este frică de...frica de inflație. Și motiva: pentru că frica de inflație este cel mai periculos agent inflaționist. Iar economia, în vremuri în care inflația crește, nu are cum să se simtă bine.De la 1 noiembrie 1990 – de când am început să măsurăm cu rigoare matematică mișcările prețurilor – și până în anul curent, timp în care inflația ne-a fost cel mai dur profesor la școala economiei de piață, am trecut și noi prin multe împrejurări în care ne-am lovit de adevărul semnalat de celebrul economist american. O lecție, în acest sens, ne-a fost și presiunea ciclului inflaționist lung, ce debutase la 1 octombrie 2017, și de ale cărei șocuri am scăpat abia în octombrie 2019.
Cine a suportat răzvrătirea prețurilor? Societatea, în ansamblu! După ce, începând din ianuarie 2017, intrasem într-o etapă cu inflație normală, această normalitate a fost spulberată în octombrie 2017. Ne-a întors din drum intervenția pe prețurile la energie electrică, termică și la gaze naturale și ne-am trezit dintr-o dată cu un cumul de factori inflaționiști.
Banca Națională și-a scos atunci la atac toate armele, pentru că nu a acceptat să recurgă la ceea ce cărțile cereau - o creștere a ratei dobânzii de politică monetară peste rata inflației. Strategia BNR, bazată pe dobânda real-negativă, a reușit să nu sufoce creșterea economică, să evite o explozie a ratelor la credite și, în plus, să nu singularizeze România într-o zonă în care țările din jur mizau pe dobânzi de politică monetară mici.
Inflația a fost calmată în octombrie 2019. De la cea mai mare inflație din UE, pe care am dus-o în spate aproape doi ani, am reușit și să intrăm între țările cu creșteri moderate de prețuri. Iar recent, cum am văzut în comunicatul din această săptămână al Statisticii, cu o rată pe 12 luni a inflației de numai 2, 5 la sută, ne-am plasat și în interiorul coridorului de țintire. Firește, ne-am dori ca inflația să coboare în continuare, dar nu mai jos de 2 la sută, acel optim unanim acceptat, pentru că s-ar goli piețele de mărfuri.
Acum, cu rate în jur de 2,5 la sută, ocupăm o poziție bună în tabloul european al inflației. Frica de inflație poate fi deja conjugată la timpul trecut. Dar calmarea prețurilor e pândită încă de multe riscuri. Deficitul bugetar, care a urcat până la 9 la sută, impune măsuri grabnice de redresare într-un timp optim. La fel și deficitul balanței comerciale, care atât timp cât importurile depășesc copios exporturile, rămâne un pericol constant.
Acest deficit, al balanței comerciale, are multe cauze, unele fiind greu de învins. Dar una dintre cauze, și anume surclasarea exporturilor de produse agroalimentare de către importuri, în cazul României, este de neadmis. Cum de acceptăm, cu inima împăcată, persistența deficitului balanței agricole într-o țară cu pământul cel mai bun din Europa este de neînțeles?!?... Și, în plus, cum de acceptăm așa ceva într-o țară cu tradiția noastră în cultivarea pământului și în industria alimentară?!?... Azi, mai știu că în perioada interbelică, în patiseriile din Paris, apăreau în vitrine anunțuri cu „Avem făină din România” doar străinii care și-au cumpărat ferme agricole în țara noastră.
Să exportăm grâu nu-i cea mai bună soluție. Alta ar fi să facem o făină bună și s-o exportăm în Franța. Dar o și mai mare eficiență am obține dacă am exporta produse alimentare rafinate, dintre cele mai performante, ca rezultat al dezvoltării unei mari industrii alimentare. Lângă un imbold de a reporni, la nivelul țării, o competiție care să revigoreze producția alimentară în gospodăriile sătești, să-i stimuleze pe țărani, atâția câți mai sunt, să facă producție casnică, să facă produse de calitate superioară, în condiții de maximă curățenie, cu avize sanitare. Dar ca să ajungem aici ar fi nevoie de companii care să intre în astfel de afaceri cu capital și cu servicii ajutătoare. Și, mai ales, cu idei, pentru că țăranii noștri nu mai știu ce au știut cândva. Iar în acest domeniu, extrem de sensibil, nu de intervenția statului e nevoie, ci de ințiativă privată. E nevoie de firme care să angajeze personal performant, specializat în domenii dintre cele mai diverse, capabil să facă educație economică și sanitară, să-i învețe pe țărani cum să-și diversifice activitățile, să câștige mai mult și să-și schimbe astfel viața, să schimbe viața satelor noastre, realitatea țării.
În acest timp care a sărit din matca normalității, când criza sănătății publice a antrenat și o criză economică, lumea toată caută soluții pentru schimbări profunde. Astfel de căutări se fac simțite și la noi, în toate sectoarele, și cu deosebire în cel al revoluției digitale, dar nu la nivelul cerințelor noastre și al posibilităților noastre. Dacă comerțul, bunăoară, s-a adaptat foarte repede rigorilor revoluției digitale, în multe alte domenii mișcările sunt extrem de lente. Or, timpul de așteptare deja a expirat!
0 comments :
Trimiteți un comentariu