Germania a ieșit din criza financiară globală ca liderul economic și mai ales politic al Europei, iar pandemia, care devastează cele mai multe din economiile europene, nu va face probabil decât să-i întărească acest rol.După plecarea Angelei Merkel, un politician recunoscut pentru prudență și echilibru, de la conducerea guvernului anul acesta, va fi tentată Germania să-și folosească puterea pentru a-și promova cu mai multă hotărâre propriile interese? Dacă da, acest lucru ar fi o greșeală, crede Lukasz Gadzala, fost editor la Euractiv și colaborator al publicației Visegrad Insight, o platformă de analiză și dezbatere politică și economică pentru statele din grupul Visegrad - Polonia, Ungaria, Cehia și Slovacia.
Visegrad Insight aparține Fundației Res Publica din Polonia, o țară al cărei guvern este considerat ca având tendințe autoritare și a intrat uneori în conflict cu Comisia Europeană și cu guvernul de la Berlin. Ultimul conflict, legat de bugetul UE, a paralizat un timp eforturile europene comune de refacere economică după pandemie.
În primul rând, Germania n-ar fi puternică politic pe plan internațional dacă n-ar fi o forță economică. Economia germană este cea mai mare din Europa, având o pondere de 22,4% în PIB-ul UE-27 (care nu include Marea Britanie) în 2019, potrivit datelor Eurostat. După alte calcule, raportul este de aproape 25%. În 2009, an de criză economică, ponderea a fost de 21,5%. Spre comparație, ponderea Franței, a doua țară ca mărime din UE post Brexit, este mai mică de 18%.
Tot în 2019, populația Germaniei a reprezentat aproape 19% din cea totală a Uniunii. Adică Germania este o cincime din piața comunitară. De asemenea, dintre statele membre ale UE, Germania a avut în 2019 de departe cea mai mare contribuție la exporturile extra-UE-27, de 30%. În importurile din aceeași categorie, ponderea a fost de 21%. Germania și-a creat cumva o cale spre poziția de lider cu toate că scopul inițial al UE a fost tocmai ca Germania să nu mai ajungă prea puternică.
Unul din obstacolele din calea reconcilierii franco-germane de după război a fost problema producției de cărbune și oțel. Cărbunele și oțelul erau cele mai importante materii prime pentru națiunile dezvoltate, ingredientele unei economii de succes. Cărbunele era principala sursă de energie, iar oțelul era vital pentru industrie, iar producerea lui necesita mult cărbune. Ambele materii prime erau necesare pentru crearea de arme.
Cea mai mare concentrare de mine de cărbune și oțelării era în două regiuni ale Germaniei de Vest: Valea Ruhrului și Saarland. Aliații s-au asigurat că Germania are acces limitat sau deloc la acestea și au restricționat producția de oțel și cărbune pentru a frâna dezvoltarea economică a Germaniei. Aceste restricții erau garanția statelor vecine, printre care Franța, că Germania nu-și va folosi resursele pentru a-și reconstrui armata și declanșa un nou război.
Noul guvern german dorea însă acces deplin la resurse. Soluția la această problemă a venit sub forma Planului Schuman, numit așa după ministrul de externe francez Robert Schuman. Planul Schuman a fost prezentat pe 9 mai 1950 și spunea că producția de cărbune și oțel ar trebui pusă sub supravegherea unei autorități supranaționale. Au urmat apoi negocierile pentru stabilirea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului. Aceasta punea la comun resursele de cărbune și oțel ale Franței, Germaniei, Italiei, Belgiei, Olandei și Luxemburgului.
Astfel a fost redus semnificativ pericolul unui război între Franța și Germania. Între timp, Germania s-a transformat din „bolnavul Europei“ în cea mai importantă țară pentru UE antrenând, în ascensiunea sa, economii precum cea a Poloniei, devenită cea mai mare din Europa de Est.
Anul trecut, guvernul de la Berlin a ieșit în evidență prin succesul în negocierile unui acord pentru buget la summit-urile UE din iulie și decembrie în contextul unor interse puternic divergente ale celor 27 de state membre, amintește Lukasz Gadzala.
Asumându-și rolul de „acționar responsabil“, Angela Merkel a reușit încă o dată să păstreze statele UE laolaltă, dar nu fără pagube colaterale precum renunțarea la condiționalitatea acordării fondurilor UE de respectarea statului de drept. Datorită acestui rol de intermediar între nord, sud și est, Germania a devenit o putere indispensabilă Europei. Însă acest rol de stabilizator nu trebuie considerat ca fiind un dat. Schimbări rapide ale balanței puterii globale și europene, inclusiv puterea în creștere a Germaniei, vor crea multe tentații pentru guvernul de la Berlin de a-și folosi influența mai hotărât pentru a-și promova propriile interese. Până la urmă, vechea lume unipolară, care a adus Europei pacea și prosperitatea de după război, a apus. Multipolaritatea și era rivalităților între marile puteri se dezvoltă deja cu rapiditate.
0 comments :
Trimiteți un comentariu