♦În decembrie 1998, la numai 34 de ani, Cristian Popa a fost numit viceguvernator al BNR. El făcea parte dintr-o generație de economiști care ieșise în față la începutul anilor ‘90, imediat după căderea comunismului l Înainte să devină viceguvernator, a fost consilier al guvernatorului BNR Mugur Isărescu și economistul-șef al Băncii Naționale
♦
Timp de 16 ani, respectiv 3 mandate, a ocupat această poziție fiind, după guvernatorul Isărescu, cel mai cunoscut oficial din România pe piețele financiare internaționale
♦
În Banca Națională a fost responsabil de politica monetară și, implicit, de unul dintre cele mai importante proiecte din BNR - țintirea inflației l Acest proiect de politică monetară a dus la scăderea accelerată a inflației după 2004 (până atunci inflația din România era de două cifre), aceasta fiind o țintă importantă pentru aderarea la Uniunea Europeană l Dar a dus și la apariția uneia dintre cele mai controversate perioade din ultimii 20 de ani, respectiv aprecierea cursului valutar de la 4 lei la aproape 3 lei pentru un euro din perioada 2005 - final de 2008, care a accelerat și mai mult creditarea în valută, în special a persoanelor fizice, și nu în ultimul rând a dat iluzia unei creșteri a puterii de cumpărare din România prin creșterea veniturilor în euro adusă de aprecierea cursului
♦
Într-o opinie scrisă pentru ZF în cadrul seriei „30 de ani de sistem bancar în România“, Cristian Popa, 56 de ani, vorbește despre ce a însemnat proiectul de țintire a inflației pentru BNR, dar și pentru România, cum a fost ales (la un moment dat s-a discutat și despre introducerea unui consiliu monetar sau despre folosirea cursului valutar ca principală ancoră pentru reducerea inflației) și cum a încercat Banca Națională să limiteze, prin metode neortodoxe, explozia creditului în valută, mai ales în franci elvețieni, de acum 15 ani, care după venirea crizei din toamna lui 2008 a dus la unul dintre cele mai mari scandaluri de pe piața bancară
♦
Astăzi puteți citi prima parte a opiniei.
Cristian Hostiuc
BNR este pe bună dreptate privită drept o instituție cheie în eforturile de asigurare a stabilității macroeconomice și financiare în România de-a lungul perioadei de după 1989. Perenitatea prezenței și acțiunii ei sunt însă bazate pe transformări în timp ale instituției, induse atât de noi abordări ale ducerii la îndeplinire a obiectivelor sale, de modificări de durată induse în urma traversării perioadelor de criză, de analiză și adoptare a bunelor practici ale instituțiilor similare, de colaborarea internațională, precum și de anticiparea modificărilor de problematică probabile să afecteze pe orizont mediu și lung îndeplinirea mandatului băncii centrale.
Schimbare de paradigmă în politica monetară: țintirea inflației
Un prim aspect al transformării instituționale care merită a fi examinat este cel al adoptării țintirii inflației drept regim de politică monetară în România. Am avut privilegiul de a fi primul autor din țara noastră al cercetărilor asupra acestei strategii pe atunci noi, ele fiind începute în perioada stagiului de bursier Fulbright la Universitatea Harvard (1994-95) și compunând o parte importantă a tezei de doctorat susținute în 1997, unde, pe lângă o ierarhizare a țintirii inflației față de alte regimuri de politică monetară (țintirea nivelului agregat al prețurilor, țintirea PIB nominal, țintirea cursului de schimb, etc.) din punctul de vedere al eficacității simultane în stabilizarea prețurilor și reducerii volatilității nivelului de activitate reală, susținută de simulări empirice, am analizat și experiența altor economii în folosirea țintirii inflației în cadrul unei reforme radicale a sectorului public, însoțite de consolidare fiscală (Noua Zeelandă), al pierderii ancorei nominale reprezentate de cursul de schimb (cazul Marii Britanii), al utilizării în conjuncție a țintirii inflației și a unei traiectorii predictibile a cursului într-o economie emergentă (cazul Israelului), precum și al țintirii implicite a inflației integrate în cadrul unei gestionări cuprinzătoare a agregatelor monetare în sens larg (Germania, Elveția) (Popa, 1996; 1997).
Venirea în Banca Națională, mai întâi în funcțiile de consilier al guvernatorului și economist șef, iar apoi ca viceguvernator au însemnat continuarea analizelor (Popa, 2000; 2002), cu focalizare asupra relației în modificare și cu impact negativ asupra conținutului predictiv dintre evoluția agregatelor monetare și dinamica de ansamblu a nivelului prețurilor, a persistenței în economia românească a efectelor modificărilor de curs de schimb, a nevoii de ancorare stabilă a anticipațiilor inflaționiste pe o traiectorie în scădere și ulterior față de o țintă staționară, precum și a capacității BNR (devenită deja debitor net în raport cu sistemul bancar din 1997) de a transmite influent semnalele de politică monetară în sistemul financiar și economia reală, date fiind adâncimea redusă a primului și prezența semnificativă a substituției de monedă sub forma depozitelor și creditelor în valută.
Acestea au fost departe de a rămâne preocupări individuale sau ale echipelor de cercetare din BNR pe care le-am coordonat. Când am fost mandatat de guvernatorul Isărescu, atunci în calitate de prim-ministru, să redactez secțiunea referitoare la politica monetară, cursul de schimb, balanța de plăți și fluxurile de capital din Strategia Privind Dezvoltarea Economică pe Termen Mediu a României (2000), adoptată ulterior prin consens parlamentar și al reprezentanților societății, strategie care a stat la baza începerii negocierilor efective de aderare a României la UE, concluziile pentru domeniul larg al politicii monetare indicau două opțiuni posibile: trecerea la țintirea directă a inflației sau un aranjament mai predictibil al cursului de schimb, ultimul fiind însă limitat ca eficacitate de anticiparea unei schimbări în volumul fluxurilor de capital (atât investiții directe cât și fluxuri de portofoliu), cu consecințe importante în perspectivă asupra modificării nivelului de echilibru al cursului real.
Decizia de a opta pentru țintirea inflației drept nou regim de politică monetară în România nu a fost însă una simplă. Pe de o parte, această strategie de politică monetară devenise mai răspândită la sfârșitul anilor ‘90, incluzând un număr în creștere de economii emergente, inclusiv din zona de comparație a României - la momentul creării BCE și al introducerii euro în 1999, 4 state membre ale UE (Finlanda, Marea Britanie, Spania, Suedia) și două țări candidate la aderare (Cehia și Polonia, Ungaria alăturându-li-se în 2001) aveau țintirea inflației drept regim oficial de politică monetară.
Definirea țintirii; folosirea tuturor instrumentelor de politică monetară
Motivațiile schimbării de paradigmă pe plan internațional au ținut fie de deteriorarea eficacității urmăririi de obiective intermediare sub forma agregatelor monetare (în special prin instabilitatea în creștere a multiplicatorilor asociați acestora, mai ales bazei monetare), de performanța mai slabă de-a lungul timpului în asigurarea unor rate anuale scăzute și stabile ale inflației (cu impact asupra credibilității politicii monetare), de pierderea deja amintită a ancorei nominale reprezentate de cursul de schimb fix în contextul participării la mecanismul european al cursului de schimb (ERM) sau de șocurile suferite de numeroase țări emergente ca economii mici deschise în urma crizelor asiatică din sfârșitul anului 1997 și rusească din 1998.
Pe de altă parte, deveniseră pregnante preocupările legate de momentul trecerii la noul regim de politică monetară, definirea țintei și modul de utilizare a instrumentelor de politică monetară pentru încadrarea pe traiectoria dezinflaționistă prevăzută de BNR și ancorarea efectivă a anticipațiilor inflaționiste. Caracterul hibrid al regimului de politică monetară anterior anului 2005 (numit și eclectic), reunind elemente ale țintirii bazei monetare, gestionării lichidității în sistemul bancar și al unei deprecieri controlate a cursului nominal în condiții de piață (ca și ale unei rezerve valutare limitate), inclusiv prin utilizarea mai frecventă a dobânzilor, nu era sprijinit de consistența care să-i asigure o funcționare pe termen lung.
BNR analizase oportunitățile și riscurile trecerii la un regim de consiliu monetar și exprimase o opinie fermă împotriva acestei opțiuni, prin vocile guvernatorului Isărescu, a subsemnatului, precum și ale altor colegi din BNR sau din mediul academic (Valentin Lazea, Cornel Târhoacă), opinie motivată de faptul că o asemenea decizie a fost adoptată la nivelul altor țări ca măsură de ultim resort indusă de nevoia de corecție a laxității monetare ulterior unei crize majore, ea neputând să se substituie disciplinei fiscale, salariale sau contractuale. La acestea se adăugau lipsa unei rezerve internaționale îndestulătoare și, consecvent, reducerea masivă a veniturilor reale printr-o depreciere semnificativă pentru a putea face față în timp unei tendințe de apreciere a cursului real de echilibru, mai ales în condițiile unui rol în creștere al determinanților financiari internaționali ai acestuia în detrimentul celor comerciali (este important aici să amintesc faptul că România a funcționat cu deficite externe perpetue, succesul de-a lungul timpului reprezentându-l diminuarea acestora spre niveluri gestionabile și susținute de finanțarea autonomă a economiei).
Momentul ales pentru introducerea noului regim de politică monetară a fost cel al scăderii sustenabile a ratei anuale a inflației la niveluri cu o singură cifră, dar a fost influențat și de nevoia de pregătire internă a schimbării, implicând derularea a două cicluri interne de pregătire, redactare și dezbatere a rapoartelor trimestriale, fără însă ca acestea din urmă să fie publicate (dry runs). BNR a primit asistență tehnică valoroasă atât de la Banca Națională a Cehiei (inclusiv în ceea ce privește configurarea și calibrarea modelului macroeconomic, prin prezența on-site a lui David Vavra și Jaromir Benes) cât și de la FMI (prin Scott Roger și Patrick Honohan - ulterior guvernator al băncii centrale a Irlandei), unde pregătirea introducerii țintirii inflației a reprezentat un proiect cu termeni de referință detaliați și a cărui îndeplinire a fost urmărită și în evaluarea acordurilor României cu această instituție. Important este și faptul că deciziile BNR de a formula țintele anuale în termenii inflației măsurate prin IPC și nu ai celei de bază (deși controlul asupra acesteia din urmă era mai mare), precum și opțiunea pentru o țintă anuală punctuală încadrată într-un interval de variație de ±1 punct procentual, ambele având scopul de a ancora mai eficient anticipațiile inflaționiste, au fost susținute și de echipa FMI.
Una din provocările esențiale ale introducerii țintirii inflației în România a fost cea a adaptării acestui regim la dificultățile specifice noi cu care se confrunta economia începând cu 2003-4 și până la declanșarea crizei economice globale, respectiv creșterea nesustenabil de rapidă a creditului neguvernamental, în special a componentei în valută a acestuia, în paralel cu o tendință de apreciere nominală a cursului sprijinită doar în mică măsură de îmbunătățirea în paralel a fundamentelor economice (creșterea productivității și modificarea în consecință a costului unitar al forței de muncă, orientarea investițiilor străine directe către domenii productive cu orientare către export (tradables), etc.).
O perspectivă pragmatică – țintirea flexibilă a inflației
Merită remarcat faptul că tendința persistentă de apreciere nominală a cursului conducea la efecte contrare celor așteptate în mod obișnuit: pe de o parte, câștigurile în materie de deflație erau reduse (propagarea modificărilor de curs în modificări ale prețurilor agregate, așa-numitul pass-through dovedindu-se a fi asimetric și mult mai mic decât în cazul deprecierii/inflației), existând riscuri reale ca, în cazul unor corecții abrupte și dezordonate determinate de ajustarea dezechilibrului extern în adâncire, nivelurile ulterioare ale inflației să le depășească pe cele inițiale, cu pierderi de credibilitate pentru banca centrală și dezancorarea în consecință a anticipațiilor inflaționiste.
Pe de altă parte, absorbția internă și cererea agregată erau stimulate atât de creșterea accelerată a creditării în valută, cât și de efectele de avuție ale unor dețineri de active și fluxuri de venit a căror valoare exprimată în euro era în ascensiune, în aceste condiții efectul bilanțier al aprecierii nominale fiind stimulativ și dominând efectul contracționar tradițional al întăririi cursului prin intermediul balanței comerciale. Altfel spus, decalajul pozitiv față de nivelul potențial al PIB, tradus în presiuni inflaționiste persistente și un dezechilibru extern în adâncire, era amplificat de persistența tendinței de apreciere substanțială și într-o perioadă scurtă de timp a leului în raport cu euro și alte valute. În mod simetric, în cazul unei eventuale deprecieri semnificative și bruște, riscul incapacității de a-și onora obligațiile de restituire a creditelor în valută luate de către debitori neprotejați față de riscul valutar și de a trebui să opereze reduceri majore ale nivelului de activitate, ocupare sau investiții devenise în câțiva ani unul sistemic și de anvergură.
O parte a aprecierii nominale era atribuibilă percepției în ameliorare a riscului suveran al României ca urmare a efectului de convergență, sprijinit de aderarea la NATO în 2004 și semnarea tratatului de aderare la UE în 2005. Cu toate acestea, nesustenabilitatea aprecierii nominale substanțiale și rapide și riscurile asociate inversării sale au dus la nevoia de a limita această tendință (în condițiile unui nivel al cursului determinat de piață), inclusiv prin folosirea inovatoare a instrumentarului de măsuri micro- și macroprudențiale precum și a comunicării BNR ca instrument de politică monetară, alături de soluția de compromis a păstrării cu rol de semnal a dobânzii de politică monetară la nivelul de 7% pe an, dar cu reducerea dobânzilor la facilitatea de depozit a BNR la 1-2%, în scopul descurajării unor acumulări suplimentare ale intrărilor de capital pe termen scurt.
Numeroasele dezbateri animate din cadrul Comitetului de Politică Monetară și al Consiliului de Administrație ale BNR, unele dintre acestea în contradictoriu, dar argumentate au condus la formularea într-o perspectivă pragmatică a țintirii flexibile a inflației într-un context de gestionare pe termen mediu a riscurilor macroeconomice și a celor la adresa stabilității financiare, cu evitarea adâncirii dezechilibrelor existente (în special a deficitelor fiscal și extern) și a agravării riscurilor la adresa celor două obiective ale băncii centrale, în scopul asigurării durabilității câștigurilor realizate în materie de deflație.
Această abordare a fost destul de frecvent chestionată în perioada dinaintea declanșării crizei financiare globale, în special în ceea ce privește consistența sa internă, scopurile urmărite de intervențiile pe piața valutară (unde BNR a reiterat reacția sa față de episoadele de volatilitate excesivă a cursului de schimb, nivelul cursului fiind determinat de piața valutară, inclusiv prin reflectarea anticipațiilor procesului de convergență), precum și capacitatea măsurilor neortodoxe de a suplini marja de manevră extrem de îngustă a instrumentarului tradițional al politicii monetare.
În perioada postcriză, configurația țintirii inflației adoptate de BNR și-a dovedit însă afinitățile cu țintirea integrată a inflației propusă recent de către BRI și reprezentanți ai acesteia și care include posibilitatea intervențiilor (relativ frecvente) pe piețele valutare, precum și utilizarea activă a măsurilor macroprudențiale alături de instrumentarul tradițional al băncilor centrale din economiile emergente și cele cu venituri medii (Pereira da Silva, 2016; BIS, 2019; Agenor și Pereira da Silva, 2019).
•
Cristian Popa a fost consilier al guvernatorului BNR și economist șef între aprilie-decembrie 1998. Între decembrie 1998 și octombrie 2014, a avut trei mandate de viceguvernator și membru al Consiliului de Administrație al BNR, coordonând direcțiile de politică monetară, studii economice, modelare și prognoze macroeconomice, relații internaționale și stabilitate financiară l Pe lângă pozițiile de vicepreședinte al Comitetelor de Politică Monetară și Supraveghere ale BNR, a condus Grupul de Lucru pentru Țintirea Inflației, fiind și supleant/persoană de însoțire a guvernatorului BNR în Consiliul General al BCE, membru al Comitetului pentru Relații Internaționale al BCE, membru al Comitetului Economic și Financiar și persoană de însoțire la Consiliul General al CERS, precum și guvernator supleant din partea României la Banca Mondială. A răspuns de asemenea din partea BNR de coordonarea relațiilor cu instituțiile UE, interacțiunile cu instituțiile financiare internaționale, precum și de dialogul cu băncile de investiții și agențiile de rating.
•
În perioada martie-iulie 2016 a fost vicepreședinte al Băncii Europene de Investiții și membru al Comitetului de Direcție, având responsabilitate pentru activitățile de evaluare și studii de impact, cercetarea economică privind situația macroeconomică, politicile monetare, testarea la stress, relațiile BEI cu BCE, CERS, BRI, OCDE, OMC și think tankuri, precum și pentru operațiunile din România, Bulgaria, Macedonia de Nord, țările AELS și cele legate de strategia Mării Negre.
•
Ulterior, a fost consultant principal pentru pregătirea creării băncii de dezvoltare în România, precum și co-coordonator al evaluării implementării Planului Junker în statele membre ale UE din Europa Centrală și de Est. Din ianuarie 2020, este consilier principal (senior advisor) al Comitetului de Coordonare (Steering Committee) al Inițiativei de la Viena.
Schimbări induse de adoptarea țintirii inflației
Din punctul de vedere al transformării instituționale a BNR, adoptarea țintirii inflației a însemnat o sumă de schimbări. În primul rând, a încurajat colaborarea interdepartamentală și dialogul orizontal între direcțiile BNR din cadrul Grupului de Lucru Pentru Țintirea Inflației (Direcția de Politică Monetară, Direcția Studii Economice și Direcția de Modelare și Prognoze Macroeconomice, ultima dintre cele enumerate fiind creată în anul 2004 la propunerea subsemnatului, o echipă tânără de oameni excelent pregătiți condusă timp de mai bine de
10 ani de către Cezar Boțel, alăturându-li-se Dorinei Antohi și regretatei Surica Rosentuler, iar apoi Elenei Iorga, care conduceau echipe cu experiență mai îndelungată și la fel de bine pregătite), în condițiile stabilirii precise a unor fluxuri de comunicare și responsabilități individuale și de echipă, de la încărcarea datelor la prognozele pe termen scurt la rularea modelului, elaborarea scenariului de bază și a scenariilor alternative și până la complementarea acestora cu analiza indicatorilor economici coincidenți si anticipativi (PMI, producție industrială, situația sectorului serviciilor, a comerțului cu amănuntul, condițiile pieței muncii, evoluțiile piețelor internaționale financiare și ale materiilor prime esențiale, etc.).
În al doilea rând, introducerea noului regim de politică monetară a dus la mai buna structurare a dezbaterilor legate de deciziile de politică monetară în cadrul CA, odată cu parcurgerea împreună cu colegii din Consiliu a întregului model de prognoză pe termen mediu, ecuație cu ecuație și coeficient cu coeficient, în vederea unui consens asupra calibrării și, în consecință, asupra rezultatelor rundelor succesive de prognoză, pe lângă discuțiile de substanță asupra elementelor necuprinse în procesul de modelare. Este important de evocat și faptul că îmbunătățirea parametrizării modelului a continuat ca proces de-a lungul timpului, fiind modificate calibrările inițiale și adăugate sau rafinate relațiile între variabilele modelului în funcție de rezultatele oferite de modelele satelit, precum și de manifestările schimbărilor structurale în desfășurare în economia României. Mai mult, în concordanță cu metodologia nouă folosită de majoritatea băncilor centrale importante, și BNR a dezvoltat un model de echilibru general dinamic stohastic (DSGE), aici remarcându-se în mod special eforturile lui Mihai Copaciu și ale colegilor săi de echipă.
În al treilea rând, comunicarea BNR a cunoscut modificări notabile ca urmare a adoptării regimului de țintire a inflației. Pe lângă calendarul ședințelor CA al BNR dedicate politicii monetare, corelate cu disponibilitatea datelor statistice relevante, comunicatele de presă privitoare la deciziile de politică monetară ale CA au fost în timp îmbogățite de prezentarea susținută de guvernator și sesiunea restrânsă de întrebări și răspunsuri, după modelul oferit de practica BCE. Pe de altă parte, elaborarea și prezentarea în conferințe de presă cu secțiuni extinse de întrebări și răspunsuri a rapoartelor trimestriale asupra țintirii inflației de către guvernatorul Isărescu împreună cu subsemnatul și directorii direcțiilor ce fac parte din Grupul de lucru a devenit o sursă constantă de informație publică din partea BNR.
În al patrulea rând, adoptarea noului regim de politică monetară a permis o înțelegere mai transparentă a raționamentelor, evaluărilor și fundamentării deciziilor BNR în dialogul său cu alte bănci centrale (inclusiv BCE și băncile centrale naționale membre ale Sistemului european al băncilor centrale), instituțiile financiare internaționale, băncile de investiții și clienții instituționali ai acestora, agențiile de rating, precum și cu mediul academic.
În al cincilea rând, disponibilitatea de a utiliza toate instrumentele aflate la dispoziția băncii centrale (inclusiv cele neortodoxe, astăzi încadrate în majoritatea lor în arsenalul politicilor macroprudențiale) pentru atingere obiectivelor de inflație într-un mediu caracterizat de instabilitate și marje de manevră limitate au făcut ca noul regim de politică monetară, în ciuda unei atingeri variabile a țintelor punctuale propuse, să se asocieze unei traiectorii dezinflaționiste clar conturate pe termen mediu, anticipațiile inflaționiste indicând de asemenea o ancorare în creștere de-a lungul timpului față de proiecțiile BNR.
Folosirea inovatoare a măsurilor neortodoxe în politica monetară
Pentru mai buna înțelegere a modului în care BNR a încercat descurajarea creșterii rapide a creditului, în special a celui în valută, merită rememorat faptul că băncile din România (majoritatea cu capital străin) aveau maximizarea cotelor de piață drept strategie concurențială în perioada premergătoare declanșării crizei financiare globale. Această strategie nu a privit doar România, ea fiind predominantă în context regional. În același timp, o parte importantă a finanțării expansiunii componentei în valută a creditului neguvernamental o reprezentau liniile de credit acordate de băncile-mamă subsidiarelor lor din țările gazdă.
Creșterea creditării a fost alimentată și de dinamica anuală accelerată a salariilor reale, cele ale sectorului public având rol conducător, de dorința de amplificare în prezent a consumului privat, pe baza anticipării unor venituri reale viitoare aflate în creștere permanentă (în parte și datorită procesului de convergență), tendința vizibilă de apreciere nominală a monedei naționale stimulând suplimentar evoluțiile creditului neguvernamental în valută.
În aceste condiții, coexistența unor rate anuale încă înalte ale inflației cu nevoia de a diminua în condiții de piață tendința de apreciere a impus constrângeri severe asupra marjei de manevră în utilizarea instrumentarului dobânzilor de care dispunea BNR. Recurgerea la majorarea continuă a nivelului rezervelor minime obligatorii (în valută, acestea au fost ridicate la 40% începând cu 2004) și la lărgirea bazei de cuprindere a acestora aveau de asemenea limite inerente, ale căror efecte se manifestau în externalizarea creditelor, precum și în utilizarea IFN pentru activitatea de creditare, în special sub forma leasingului.
Pornind de la experiența din primii ani de creștere accelerată a creditării cu folosirea măsurilor micro- și macroprudențiale (așa cum aveau să fie denumite în viitor cele din urmă), BNR a argumentat nevoia de utilizare a acestora în complementarea politicii monetare confruntate cu restricții severe de spațiu (policy space), ele contribuind la întărirea caracterului restrictiv al ansamblului condițiilor monetare în sens larg. Dincolo de efectele macroeconomice ale unei cereri agregate în expansiune și care făcea ca economia să opereze deasupra nivelului potențial al PIB, existau și riscuri la adresa stabilității financiare, sintetizabile prin lipsa experienței gospodăriilor populației de a gestiona niveluri semnificative ale datoriei de-a lungul unui ciclu de afaceri incluzând perioade de stagnare sau recesiune, inclusiv cu posibilitățile asociate ale șomajului sau diminuării veniturilor, caracterul sistemic al pericolului expunerii la îndatorare semnificativă în valută pentru debitorii neacoperiți față de riscul valutar (atât la nivel corporativ cât și al persoanelor fizice) și nevoia ca băncile să poată utiliza în ultimă instanță prin vânzare garanțiile la creditele acordate, în cazul nerambursării acestora, chiar dacă respectivele active (în cea mai mare parte imobiliare) suferiseră corecții de preț importante sau se tranzacționau pe piețe relativ ilichide.
Mai mult, BNR a condus un efort de comunicare de lungă durată legat de nevoia de conștientizare a acestor riscuri, atât în mass media cât și prin conferințe, seminarii și alte evenimente publice, alături de Rapoartele anuale asupra stabilității financiare și Raportului anual al BNR. Vocea guvernatorului Isărescu, alături de cea a subsemnatului și a altor colegi din bancă au avertizat sistematic și insistent asupra riscurilor împrumuturilor denominate în valută pentru debitorii expuși riscului valutar, precum și asupra riscului și costurilor suplimentare ale împrumuturilor în monede exotice (în special ale celor în franci elvețieni), atât datorită probabilității ridicate de-a lungul scadenței de
15-30 ani (asociate îndeobște creditelor ipotecare) a producerii unei corecții de curs în raport cu euro care ar fi invalidat avantajele de cost al finanțării reprezentate de nivelul redus al dobânzilor din momentul acordării creditului, cât și costurilor serviciului datoriei majorate prin crossul valutar.
Măsurile adoptate au acoperit aproape întregul spectru micro- și macroprudențial disponibil la acel moment. în 2004 au fost introduse limitele de serviciu al datoriei raportat la venitul disponibil al persoanelor fizice sau gospodăriilor (debt service-to-disposable-income ratio), diferențiate în funcție de creditul pentru consum (30%) și cel ipotecar (35%), cu o înfășurătoare agregată de 40% introdusă în 2005. Raportul dintre credite și valoarea garanțiilor (loan to value ratio) a fost de asemenea stabilit la 75% începând cu 2004. IFN au fost introduse în mandatul de reglementare și supraveghere al BNR începând cu anul 2006, în vederea stopării scurtcircuitării reglementărilor existente aplicabile băncilor comerciale.
Tot în anul 2005 a fost introdusă o limită de expunere agregată a băncilor comerciale față de debitorii neacoperiți la riscul valutar de 300% din fondurile proprii, limită ce a funcționat până în momentul aderării României la UE. Eliminarea sa a fost făcută pentru a nu crea premise de discriminare între diversele categorii de clienți ai băncilor (locali și străini), iar măsura a fost înlocuită în 2008, înaintea declanșării crizei financiare globale, cu coeficienți de testare la stres a băncilor la nivel individual mai restrictivi în privința expunerilor în valută, cu precădere în privința creditelor acordate în franci elvețieni și dolari SUA; tot prin luarea in considerare a vulnerabilităților la riscul de dobândă și cel valutar au fost reconsiderate limitele de DSTI (care fuseseră relaxate în 2007, împreună cu LTV în cazul clienților cu avuție netă ridicată, prin încercarea de a stopa externalizarea portofoliilor de credite ale subsidiarelor către băncile-mamă, acordând băncilor locale o mai mare capacitate de gestionare a riscurilor).
Citiți partea a doua opiniei peste o săptămână
Referințe
„Dezvoltări recente în domeniul politicilor monetare ale economiilor de piață dezvoltate și importanța lor pentru economiile în tranziție”, în: Economica, no.2, 1996, SOREC, București
Dezvoltări conceptuale și empirice la nivelul politicii monetare contemporane, teză de doctorat, mimeo, ASE, București, iulie 1997
„Ținte alternative în orientarea politicii monetare”, în: Caiete de studii nr. 9, mai 2000, Banca Națională a României, București
„Țintirea directă a inflației – o nouă strategie de politică monetară: cazul României” (coordonator), în: Caiete de studii nr. 10, aprilie 2002, Banca Națională a României, București
„Next Steps for Romania Towards the Euro:
A (Mainly) Exchange Rate-Based Perspective”, prezentare la conferința Transition:
Past, Present, Future, 50th Anniversary of the East Jour Fixe, Oesterreichische Nationalbank, Viena, decembrie 2003
„CEEC Financial Sector Issues and Macroeconomic Policy: a Perspective from Across Countries”, în: Financial Development, Integration and Stability: Evidence from Central, Eastern and South-Eastern Europe (Liebscher, Klaus, Josef Christl, Peter Mooslechner și Doris Ritzberger-Grünwald, eds.), Edward Elgar, Cheltenham, UK/ Northampton, MA, USA, 2006, pp. 70-80
„Fast Credit Growth and Policy Response: The Case of Romania”, în: Rapid Credit Growth in Central and Eastern Europe. Endless Boom or Early Warning? (Enoch, Charles și Inci Ötker-Robe, eds.), Palgrave Macmillan/IMF, Basingstoke, Hampshire, UK/New York, NY, USA, 2007, pp. 214-228
„Some Post-Crisis Challenges for the New(ish) EU Member States”, prezentare susținută la Seminarul pe problemele economiei politice a piețelor financiare, European Studies Centre, St Antony's College, Oxford University, 18 noiembrie 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu