Adriana Marinescu: În 1990 BNR era doar o anexă a Ministerului de Finanțe, nu avea nimic, nu avea politică monetară și valutară, nu avea supraveghere bancară, nu avea relații cu celelalte bănci centrale din lume, dar în timp Mugur Isărescu a reușit să facă din Banca Națională o bancă centrală adevărată, care să fie un pilon de stabilitate în România

Nu multă lume a auzit de Adriana Marinescu, cea care mai bine de 20 de ani a fost responsabilă cu relațiile internaționale ale BNR  și care a participat la toate negocierile cu FMI sau organismele financiare internaționale.

Dacă tastezi pe Google numele Adriana Ma­ri­nescu - BNR, pe pri­­ma pagină la căutare îți apare un profil de LinkedIn foarte sumar, o de­clarație de avere, o organigramă și o men­țiune că în anii 2000 a fost repre­zentantul României la FMI. La poze apare numele Adriana Mari­nescu, dar în niciuna dintre ele nu este ea, plus că acum, la căutare, Google îți dă poza lui Adrian Marinescu, celebrul doctor din criza Covid.

Timp de 23 de ani, Adriana Marinescu a fost unul dintre cei mai discreți directori din Banca Națională din punct de vedere public, nu a dat declarații, nu a dat interviuri, dar din poziția de director al Relațiilor Internaționale a participat la toate discuțiile și negocierile cu FMI, Banca Mondială și cu celelalte instituții internaționale.

De multe ori ea i-a înlocuit pe guvernatorul Mugur Isărescu și pe vice-guvernatorul Cristian Popa în pozițiile externe de la FMI și de la Banca Centrală Europeană.

„Din 7 acorduri cu FMI, cred că nu am participat doar la unu“, spune ea.

Mărturie stau pozele din arhiva personală, unde apare la masa discuțiilor la întâlnirile dintre reprezentanții FMI cu președinții României Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu. Iar acolo, la ultimele discuții finale cu șeful statului, se luau deciziile cele mai grele, cele mai complicate.

Cum erau acele discuții, în spatele ușilor? Au trecut 20-30 de ani de atunci, puteți spune?! Eu zic să mai treacă încă 10 ani și mai vorbim atunci, spune Adriana Marinescu.

Din ’90 până în 2014-2015 FMI a fost cel mai important partener de discuții al României pe teme macroeconomice, iar în anii ’90 era cel mai mare și aproape singurul finanțator în valută al României. Discuțiile cu FMI  erau în prim-plan, aproape toată lumea știa cine era reprezentantul FMI la București (spre deosebire de acum, când trebuie să cauți pe Google să vezi cine mai e pe la FMI), iar politicile economice, începând de la cursul valutar până la măsurile de restructurare, erau tot timpul pe agenda zilei, având în vedere cât de greu se făceau reformele în România și cât de lungă a fost tranziția de la economia comunistă la o economie de piață.

În cadrul seriei „ZF - 30 de ani de sistem bancar în România”, Adriana Marinescu vorbește despre începuturile reconstrucției BNR după 1990 (nu era nimic atunci din ceea ce trebuia să fie o bancă centrală, era doar un nume), despre discuțiile cu FMI și cum era văzută România la Washington (din 7 acorduri doar unu a fost dus până la capăt), despre momentele tensionate din anii ’90, când România nu avea valută și BNR trebuia să facă rost de ea și, nu în ultimul rând, despre Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, și contribuția lui la ceea ce este astăzi Banca Națională.

La BNR, Adriana Marinescu a venit de la Direcția Valutară din Ministerul Finanțelor, după un telefon primit de la Mugur Isărescu, proaspăt numit guvernator în toamna lui 1990.

„Alături de Lia Tase, lucram la Direcția Valutară din Ministerul Finanțelor, unde eram șef de birou și răspundeam de relațiile cu instituțiile financiare internaționale – Banca Mondială, FMI, Unctad. Aveam sediul în BNR, în clădirea din Doamnei, iar guvernatorul ne-a spus să venim la Banca Națională pentru a face o bancă centrală așa cum erau băncile centrale din Occident. Noi îl știam pe guvernator de la Institutul de Economie Mondială, pentru că mai venea pe la noi să caute literatură străină de specialitate (World Economic Outlook), studia despre cursurile valutare, iar noi eram singurul loc unde mai aveam contact cu  reviste din afară, pentru că eram singura instituție de legătură cu FMI și Banca Mondială.”

Înainte de 1990, Banca Națională era doar o anexă a Ministerului de Finanțe, emitea doar bani, dădea credite comerciale unor întreprinderi pe baza deciziei partidului, dar nu avea operațiuni externe în valută, nu avea relații cu băncile internaționale, nu avea supraveghere, nu avea politică monetară și valutară (toate operațiunile valutare ale României se făceau prin BRCE).

Relațiile externe erau înghețate de prin 1986-1987, când am început să plătim anticipat datoria extenă, iar practic România și Banca Națională erau șterse de pe piețele financiare internaționale și din relațiile cu băncile comerciale, spune Adriana Marinescu. România a fost singura țară membră FMI care își plătise anticipat datoria, operațiune care însă ne închisese multe uși la băncile internaționale, spune ea. Plata anticipată a datoriei extene a fost o greșeală? Da a fost o mare greșeală. Ironic, societatea românească continuă să creadă că plata datoriei externe de către Ceaușescu a fost o mare realizare. În anii ’80 nu s-au mai făcut importuri, economia intrase într-un blocaj, iar relațiile externe cu Occidentul se diminuaseră, deși România fusese singura țară din blocul comunist care arătase o deschidere către Occident, la începutul anilor ’70, chiar împotriva opiniei Uniunii Sovietice.

În ’90, mai mult decât atât, jumătate din clădirea Băncii Naționale era ocupată de Ministerul Finanțelor, iar o bună parte din angajați lucra acolo, inclusiv noi.

Când s-a făcut despărțirea de zona comercială din BNR, care a stat la baza formării BCR, două treimi dintre salariații BNR de atunci au plecat la noua bancă, așa că noi trebuia să ne descurcăm cu cei care au rămas, spune ea.

Dar Ministerul Finanțelor nu voia să plece din clădirea BNR și a durat 2 ani până când s-a întâmplat acest lucru.

Între Ministerul Finanțelor, care stătea în Doamnei, și Banca Națională, care era în Lipscani, era efectiv un zid la parterul BNR, noi îi spuneam zidul Berlinului pentru că nu puteam trece dintr-o parte în alta și trebuia să ieșim afară, să înconjurăm clădirea, dacă voiam să mergem la guvernator, menționează Adriana Marinescu. De-abia în primăvara lui 1992, într-o noapte, a căzut zidul Berlinului.

Guvernatorul m-a numit director general adjunct la Operațiunile Valutare, pentru ca apoi să fiu director al Direcției de Relații cu Străinătatea din BNR, a spus Adriana Marinescu.

Isărescu a fost numit guvernatorul BNR în toamna lui 1990 de către premierul Petre Roman, iar înainte fusese la Washington, la Ambasada României, având misiunea de a relua relațiile cu FMI, cu Banca Mondială, singurele instituții care ne puteau finanța atunci.

În decembrie 1990 a venit la București prima misiune a FMI, cu primul reprezentant, Mohsin Khan, un pakistanez care ulterior avea să ajungă director al Institutului FMI.

Primul acord cu FMI a venit destul de repede, a fost un acord clasic stand-by cu câteva criterii care trebuia îndeplinite, iar la începutul lui ’91 deja aveam nevoie de bani pentru plățile externe, pentru că valuta lăsată de Ceaușescu în rezerva valutară (2 miliarde de dolari),  gestionată până atunci de BRCE, se consumase imediat și nu mai erau bani pentru importurile esențiale. Aveam o listă de urgență cu 11 produse esențiale pe care trebuia să le plătim – produse petroliere, zahăr, ulei etc. –, care reprezentau 80% din comerțul exterior.

Problema era că FMI nu putea elibera banii de pe-o zi pe alta, acordul trebuia să fie trecut prin boardul Fondului și dura cel puțin o lună, plus că o parte din bani, aproape 1 miliard de dolari, trebuia să vină de la grupul G24, al țărilor dezvoltate, iar acolo împrumutul trebuia să treacă prin parlamentul țărilor respective. Inițial, noi estimaserăm că va dura 3 luni până să obținem toate aceste aprobări, dar a durat un an și jumătate până să vină banii de la G24.

Așa că ne trebuia un „bridge loan“ pe o lună  până să vină banii de la Fond, de vreo 400 de milioane de dolari, cât era prima tranșă de la FMI, ca să plătim importurile.

1991 - Mugur Isărescu în sala de consiliu de administrație alături de Mohsin Khan, primul negociator al FMI în relația cu România. Adriana Marinescu (lânga Mugur Isărescu)

1991 - Mugur Isărescu în sala de consiliu de administrație alături de Mohsin Khan, primul negociator al FMI în relația cu România. Adriana Marinescu (lânga Mugur Isărescu)

Problema era că BNR nu avea relații externe, așa că nu avea de unde să ia bani până venea tranșa de la Fond. În final, guvernatorul Mugur Isărescu a găsit soluția să luăm bani de la BRI – Banca Reglementelor Internaționale (banca băncilor centrale), unde eram membri. 60% din bani veneau de la băncile centrale europene și 40% de la Fed New York. Problema era că BNR nu avea relații de corespondent cu Fed New York, ele se întrerupseseră după venirea comunismului, numai BRCE avea, dar ne-au lăsat baltă, au plecat acasă. Așa că trebuia să deschidem peste noapte aceste conturi de corespondent fără de care nu puteau să intre banii.

Și cei de la Fed aveau o procedură de aprobare și verificare, și țin minte că am rămas eu și guvernatorul Isărescu peste noapte la BNR, alături de fata de la telex, ca să semnăm actele și să dăm specimenele de semnătură. La ora 1 noaptea am primit răspunsul de la Fed, iar spre dimineață au intrat banii, menționează ea.

În primul accord cu FMI nu am luat ultima tranșă, pentru că guvernul de atunci a făcut o compensare globală a datoriilor întreprinderilor de stat, ceea ce a majorat deficitul bugetar, care era un criteriu de îndeplinit.

În ’91, BNR încerca să refacă legăturile externe cu băncile centrale din lume și să reprezinte România în fața investitorilor, alături de guvern. Dar în septembrie 1991 au venit minerii, ceea ce a dat totul peste cap.

Pe mine mă trimisese guvernatorul la o conferință la Viena alături de Mișu Negrițoiu, care era președintele Agenției Române de Investiții, ca să prezentăm România în fața unor investitori străini, să spunem ce vrem să facem ca să vină la noi. Dar înainte să apucăm să ne prezentăm, pe ecrane au apărut imaginile cu minerii care au invadat guvernul, așa că totul a căzut, nu am mai putut să facem nicio prezentare, spune ea.

1992-1994. Premierul Nicolae Văcăroiu față în față cu reprezentantul FMI Max Watson

1992-1994. Premierul Nicolae Văcăroiu față în față cu  reprezentantul FMI Max Watson

Tot atunci, la București, BNR se pregătea pentru o convertibilitate limitată a leului, avea un plan pentru realizarea acestui lucru, era discutat cu FMI dar, la fel, totul a căzut după ce au venit minerii.

Sub umbrela experților FMI, dar și a unor experți aduși din câteva bănci centrale, BNR a început să-și creeze departamente specializate, specifice unei bănci centrale. Banca Franței acorda asistență în privința politici monetare, Banca Olandei se ocupa de supraveghere, iar Banca Belgiei de operațiunile de piață.

Adriana Marinescu își amintește cum Steven van Groningen, actualul președinte al Raiffeisen Bank România, venise la București ca expert în dezvoltarea băncii centrale.

În același timp, Mugur Isărescu ne trimitea la cursuri de pregătire în afară, pentru a învăța cât mai repede ce face o bancă centrală și cum trebuie să acționeze.

Când a venit în România, FMI nu știa ce găsește aici, pentru că economia era închisă, iar țările foste comuniste erau prizonierele unei economii centralizate atât intern, cât și în cadrul CAER, modelul economic impus de Uniunea Sovietică.

1997 - Emil Constantinescu, președintele României, discutând cu Poul Thomson, negociatorul FMI pentru România. Thomson va ajunge peste ani directorul FMI pentru Europa și cel care a fost responsabil de planul de salvare a Greciei din 2010

1997 -  Emil Constantinescu, președintele României, discutând cu Poul Thomson, negociatorul FMI pentru România. Thomson va ajunge peste ani directorul FMI pentru Europa și cel care a fost responsabil de planul de salvare a Greciei din 2010

Noi am învățat foarte mult de la FMI, dar pot să spun că și Fondul a învățat de la noi, spune Adriana Marinescu.

Pentru țările foste comuniste care aveau nevoi specifice, cu care fondul nu se mai întâlnise, s-a creat  o facilitate specială de împrumut.

De-a lungul anilor, din 7 acorduri cu FMI, România a dus la capăt unul singur, în 2001-2004, pe vremea lui Adrian Năstase, și când ministrul finanțelor fusese Mihai Tănăsescu.

De ce am eșuat în toate celelalte acorduri? Începeam bine, politica monetară și valutară, care era în responsabilitatea BNR, făcea primii pași, îndeplinea criteriile, dar când se ajungea la politica structurală, la politica fiscală și politica bugetară, la restructurarea întreprinderilor de stat, lucrurile mergeau mult mai greu.

Guvernele promiteau mult, supraestimau veniturile pe care le vor încasa, iar la restructurarea întreprinderilor se făceau liste întregi, care niciodată nu mergeau până la capăt, menționează Adriana Marinescu.

Să știți că FMI era foarte flexibil, în ciuda percepției, ne-a acordat foarte multe păsuiri, înțelegea foarte bine situația, dar pentru că tot promiteam, dar nu îndeplineam, România a ajuns să aibă „lack of confidence“ la FMI, menționează ea.

1997 - discuție între Poul Thomson și Ion Diaconescu, liderul PNȚCD, care a format guvernul CDR după alegerile din 1996

1997 - discuție între Poul Thomson și Ion Diaconescu, liderul PNȚCD, care a format guvernul CDR după alegerile din 1996

Era România o oaie neagră? Nu, deloc. Eram priviți chiar bine, pentru că până la urmă toate țările aveau probleme, inclusiv Statele Unite sau Franța, ca să dau un exemplu. Discuțiile în boardul FMI erau extrem de profesioniste și dure, chiar cu țările mari (articolul 4), chiar dacă aceste țări nu aveau nevoie de finanțare, precizează ea.

În timp, guvernatorul Isărescu, pentru că era un foarte bun comunicator, a reușit să-și creeze relații la FMI, ceea ce a ajutat foarte mult România în negocierile privind acordurile de împrumut.

Adriana Marinescu își amintește că la începutul anilor ’90, când erau foarte multe greve și mișcări sindicale, echipele de la FMI intrau în guvern prin spate.

Să știți că erau obișnuiți cu astfel lucruri din alte țări, cum ar fi cele din America de Sud, nu se speriau, menționează ea.

Când veneau la București, echipele FMI săteau la Inercontinental și când coborau să vină la BNR se intersectau cu cei care făceau schimb valutar în fața hotelului, și așa aflau cât este cursul de schimb real.

Până în 1997, când BNR a avut o operațiune de „overshooting”, atunci când a lăsat cursul liber să se așeze unde decide piața, cursul era controlat, pentru că guvernul PDSR voia acest lucru. Și atunci, un curs era în stradă, în piață, mult mai mare, aproape de realitate, și altul era cel pe care îl afișa BNR.

Anii ’90 au fost extrem de complicați pentru România, deschiderea către economia de piață a fost foarte dificilă, echilibrele macro erau tot timpul sub semnul întrebării, inflația era de 300%, iar cursul valutar leu/dolar creștea într-o zi cât a crescut acum într-un deceniu.

Societatea era obosită, nemulțumită, iar mulți credeau că această cădere a comunismului din ’90 nu a adus nimic bun.

La începutul anilor ’90 credeam că tranziția va fi mult mai rapidă, dar din păcate a fost mult mai lungă, cu toții a trebuit să-i dăm dreptate lui Brucan, deși la început l-am criticat pentru ceea ce a spus, a menționat Adriana Marinescu.

Această tranziție lungă a dus și la plecarea a 4 milioane de români din țară. Oricum ar fi plecat, nu cred că puteam să-i oprim, menționează ea (chiar cei doi copii ai Adrianei Marinescu au plecat la studii în străinătate și nu s-au mai întors în țară).

Poate că dacă tranziția ar fi fost mai rapidă, ar fi ajutat mai mult mediul economic, mediul de business.

Adriana Marinescu spune că FMI a încercat tot timpul să susțină România pentru că era în interesul ei, iar pentru reprezentații care veneau la București putea să fie o rampă de lansare pentru funcții superioare.

La FMI, România făcea parte dintr-o constituentă (divizie) condusă de Olanda, care ne-a susținut foarte mult. Olandezii erau foarte bine văzuți în boardul FMI, ceea ce ne-a ajutat.

Noi eram văzuți ca oameni inteligenți, foarte muncitori și mulți se întrebau de ce durează tranziția atât de mult, de ce reformele se fac atât de greu.

Deschiderea economiei, care a venit după schimbarea politică din 1996, când a venit un nou președinte - Emil Constantinescu - și un nou guvern, a dus la îmbunătățirea situației macroeconomice după 2000, în țară a început să intre valută, iar necesarul de finanțare și de ajutor de la FMI pentru balanța de plăți, pentru rezervele valutare ale BNR, a scăzut treptat până în criza din 2008/2009, când România s-a trezit, peste noapte, că nu mai are valută, pentru că banii privați se retrăseseră, ceea ce, în final, a dus la celebrul împrumut de la FMI, Banca Mondială, BERD și Comisia Europeană, de 20 de miliarde de euro.

Cum a reușit guvernatorul să facă din BNR polul de stabilitate macroeconomică și să evite schimbările și turbulențele din celelalte instituții publice?

Guvernatorul a fost și este un foarte bun comunicator, la începutul anilor ’90 a avut viziune, a știut ce vrea să facă din banca centrală și unde să ajungă, a adus o echipă tânără și a avut încredere în ea, tot timpul a fost preocupat să învățăm ce înseamnă o bancă centrală, așa că ne-a trimis tot timpul la alte bănci centrale la cursuri, menționează Adriana Marinescu.

A avut un program bazat pe 3 puncte – dezvoltarea băncii centrale, dezvoltarea sistemului bancar, unde a adus mulți consultanți din afară și, nu în ultimul rând, a avut tot timpul proiecte de educație financiară, începând cu crearea Institutului Bancar.

De-a lungul timpului, Mugur Isărescu și-a construit relații excelente cu FMI, cu celelalte organisme financiare internaționale, cu băncile centrale, ceea ce a fost de folos Băncii Naționale, și implicit României, de-a lungul anilor. A știut să se înconjoare de oameni buni, a avut viceguvernatori profesioniști și a reușit să creeze echipe care să dezvolte Banca Națională și să o aducă în poziția în care este astăzi.

În 2013 Adriana Marinescu s-a pensionat, privește acum lucrurile cu detașare acum, când mai importante sunt Uniunea Europeană și Banca Centrală Europeană decât FMI.

Sursa:
Ziarul Financiar

Autor:
Cristian Hostiuc