Acum 30 de ani, la început de iulie 1991, Banca Națională a României și Ministerul Tineretului și Sportului au încheiat un protocol în care – în urma examinării actelor și legilor – se consfințea cerința imperativă de a fi respectat statutul juridic al ansamblului imobiliar din Cotroceni denumit încă din vremea lui Cuza „Parcul cu Platani“.Noua conducere a Băncii Naționale, numită la 4 septembrie 1990, și-a înscris, între obiective, redobândirea proprietăților înstrăinate fără acte, în timpul regimului comunist. Întemeindu-și demersurile pe drept și pe lege. În acest scop, a întocmit dosarele proprietăților dislocate, în primul rând ale Palatului Nou, din Doamnei, ocupat de Ministerul Finanțelor, și ale complexului imobiliar din Cotroceni, aflat în folosința Ministerului Tineretului și Sportului. Bazându-se pe legi, acte de proprietate, mărturii, în temeiul cărora să-și susțină demersurile pe care avea să le întreprindă potrivit îndatoririlor ce-i reveneau prin lege și din respect pentru înaintași, care între 1880 și 1946 au ridicat un patrimoniu inestimabil. La început de iulie 1991, tratativele între BNR și MTS fiind finalizate, a fost semnat protocolul prin care proprietatea din Cotroceni reintra în folosința proprietarului de drept.
Ministerul Tineretului și Sportului - care în vremea regimului comunist a primit spre folosință acest patrimoniu fără niciun act, în timp ce Banca Națională a continuat să fie proprietar și să se comporte ca proprietar – a acceptat că nu are niciun drept să-l dețină pe mai departe. În consecință, a decis să-l restituie integral Băncii Naționale, solicitând să-i fie decontate investițiile începute și neterminate.
Banca Națională s-a angajat, prin același protocol, să deconteze în totalitate cheltuielile făcute de Ministerul Tineretului și Sportului. Și să finalizeze investițiile începute. Angajament îndeplinit întocmai.
Din 1991 și până în 2017, cât timp tribunele arenei centrale au rezistat fizic și au primit avize de funcționare, aici au fost găzduite toate marile competiții de tenis, interne și internaționale. În 2017 însă tribunele au cedat. Nu mai putea fi asigurată securitatea spectatorilor. Și nu s-a mai obținut aviz de funcționare.
S-a răzbunat graba în care au fost construite, în 1970, din dispoziția lui Nicolae Ceaușescu, înaintea finalei Cupei Davis. Competiție în care tenismenii români urmau să întâlnească la București echipa SUA. Iar Bucureștii nu aveau atunci, cum nu au nici acum, o arenă competitivă.
Și s-a răzbunat superficialitatea cu care s-a construit. Inevitabilă în împrejurarea în care totul a trebuit să fie terminat în câteva săptămâni. La „controlul de calitate“ au fost aduși 5000 de soldați, care au bătut din cizme, si cum tribunele au rezistat… a fost dat avizul de securitate.
Un astfel de aviz nu a mai putut să fie obținut din 2017 încoace. Din două motive. Tribunele, sub apăsarea timpului scurs și a cutremurelor din 1977 si 1986, nu au mai asigurat gradul de securitate impus de reglementările în vigoare. Iar BNR, de asemenea condiționată de noile reglementări, în vigoare si acum, nu a mai avut dreptul să investească în terenurile de tenis, pentru a le recondiționa, fiindcă legea îi interzice să facă investiții ce nu pot să fie incluse în obiectul de activitate al instituției.
Cum în București NU mai există o arenă de tenis, una competitivă desigur, un grup de politicieni a încercat să rezolve problema NU doar în afara legii, ci și în contradicție flagrantă cu legea. Ei au atacat dreptul sacru și inalienabil de proprietar unic al Parcului cu Platani, pe care Banca Națională îl deține de 75 de ani, drept dovedit cu acte legale și cu legi. În consecință, în 2019, pe rolul Parlamentului a intrat probabil cel mai ciudat proiect de lege din decembrie 1989 până în prezent. Printr-o încercare de a sfida și legile țării, și realitatea de drept și de fapt, construind o premisă în totalitate falsă: aceea că Parcul cu Platani ar fi „proprietate publică a statului“; și că, în concluzie, statul o poate împărți cum își dorește. Sub lozinca populistă că Arenele BNR, din Cotroceni, aparțin sportului și trebuie să fie redate sportului.
Un drept de proprietate, fie și al statului, nu se afirmă! Se dovedește! Cu legi și cu acte! Or, nicio lege și niciun act, nici de dinainte de decembrie 1989 și nici de după acest moment, nu atestă vreun drept de proprietate al statului, publică sau de orice fel, asupra Parcului cu Platani.
În schimb, legi și acte, din acești 75 de ani câți au trecut din 1946 până azi, atestă că banca națională este unicul proprietar al acestui patrimoniu. Iar legea legilor – Constituția României – este garantată! Și este sacră!
Comentariul de față, consacrat acestui subiect, are drept scop să aducă în fața publicului argumentele și dovezile ce atestă că Parcul cu Platani este proprietatea privată a Băncii Naționale, dobândită în vara anului 1946! Și să desființeze afirmația, făcută fără acoperire, că protocolul din iulie 1991 ar fi fost un act de vânzare-cumpărare prin care BNR l-ar fi achiziționat de la MTS… cu numai 200 de mii de dolari. De fapt, acest protocol consfințea restituirea integrală, în folosința BNR, a ceea ce îi aparținea de drept. Iar, pentru a respecta ce a semnat, BNR a plătit nu 200 de mii, ci 1 milion de dolari, decontând astfel cheltuielile făcute de MTS. A decontat cheltuieli și nicidecum nu a cumpărat complexul. Pentru că nu avea de ce să cumpere ceea ce îi aparținea. Parcul cu Platani fiind parte integrantă a unui patrimoniu istoric.
PALATELE BNR – SIMBOL REZONANT AL ROMÂNIEI MODERNE
Deși întemeiată acum 141 de ani, în 1880, Banca Națională și-a intrat efectiv în rol după un an de pregătiri, în 1881. Și tot în 1881 s-a născut în mintea întemeietorului său, Eugeniu Carada, gândul construirii primului sediu propriu. Care avea să fie o clădire monumentală, cu adevărat reprezentativă, demnă de noua eră în care intra țara. Palatul Vechi, din Lipscani 25, dat în folosință în 1990, a constituit temelia întregului patrimoniu al Băncii Naționale.
Acesta a fost începutul. În etapa a doua, înainte de criza interbelică, a fost ridicat Palatul Chrissoveloni, tot în strada Lipscani, dar la nr. 16. Iar în a treia etapă, la jumătatea secolului XX, a fost înălțat Palatul Nou, în strada Doamnei nr. 8. Ridicate între 1881 și 1945, cu eforturi greu de imaginat, aceste trei monumente arhitectonice ale Băncii Naționale au contribuit la corectarea perspectivei europene despre România, armonizând nu eticheta, ci funcționalitatea și rangul instituțional.
În 1946, în condiții de forță majoră, Banca Națională a fost nevoită să cumpere Parcul cu Platani, pentru a fi mutat de acolo poligonul de tir. Mutarea poligonului, obligatorie sub sancțiune internațională, se impunea în împrejurarea în care Bucureștii, ce se extinseseră considerabil după 1880, au înconjurat poligonul cu zone rezidențiale iar tragerile la țintă erau deja un pericol pentru locuitorii din jur. Dar cine să fi suportat cheltuielile exorbitante presupuse de acest impus transfer? În bugetul statului nu existau acești bani. Guvernul Groza (în 1946) a găsit soluția: a convins Banca Națională să cumpere Parcul cu Platani, să achiziționeze un teren corespunzător în pădurea Tunari, să-l defrișeze și să mute acolo poligonul. Iar Banca Națională și-a dat acordul.
Fără dubiu, acest acord, ce a impus mari cheltuieli, a fost rezultatul unui calcul rațional. Veneau vremuri grele, comunismul își întindea tentaculele, proprietățile aveau să fie într-un pericol fără precedent în România. Iar promisiunile premierului, că va fi protejat patrimoniul BNR, au constituit – în acele vremuri tulburi – o garanție puternică. O garanție ce…a fost respectată. Și nu doar…pentru că a fost dată. Erau atunci, în vârful noii puteri, și câteva minți lucide, care în anii 1960 au pregătit declarația de independență a României în relațiile cu URSS. Din perspectiva acestui viitor, a fost înțeles cât de cât faptul că România, pentru a nu se adânci într-o sărăcie cumplită, nu se va putea baza nici pe ruble și nici pe lei. Va avea nevoie de valută forte. Iar valută forte, din Occidentul decadent, numai prin Banca Națională va putea să intre în țară. De aici decizia de a pune sub protecție inclusiv proprietățile Băncii Naționale.
TOT PE UN CALCUL RAȚIONAL S-A ÎNTEMEIAT ȘI STRATEGIA DE DUPĂ 4 SEPTEMBRIE 1990
Conducere BNR, numită în septembrie 1990, a decis, la propunerea guvernatorului Isărescu, să întreprindă un demers puternic pentru redobândirea proprietăților înstrăinate fără acte, ci doar prin ordine verbale. Protecția asigurată de puterea comunistă patrimoniului BNR a fost un argument că demersul va avea câștig de cauză. Și tot un argument l-au constituit actele de proprietate.
Și…a mai fost ceva. Atât cele trei palate, cât și Parcul cu Platani dădeau evidente semne de oboseală la începutul anilor ’90. Aveau așadar nevoie de reparații radicale. Și nu atât din cauza vârstei, cât din cauza împrejurărilor prin care trecuseră: trei cutremure mari, ce le-au zguduit din temelii, plus o supraîncărcare dezordonată de sarcini în anii comunismului. Dacă acest patrimoniu, în evidentă derivă, ar fi ajuns în proprietatea statului și doar… în administrarea BNR, bugetul țării, mai ales în anii 1990, ar fi trebuit să-și cheltuiască o mare parte din venituri ca să-l întrețină. Fără să mai rămână fonduri și pentru consolidări, reparații capitale, renovări și restaurări. Cum însă BNR și-a adunat la un loc toate proprietățile – și totodată dispunând de mari fonduri de amortizare care nu presupuneau participarea bugetului statului – cursul lucrurilor a fost cu totul altul.
Pe parcursul mai multor ani, Banca Națională a organizat un vast șantier, colaborând cu companii și personalități de vârf din domeniile construcțiilor și ale restaurării, ce s-au dovedit a fi la înălțimea acelor meșteri vestiți care, într-o epocă de revigorare națională, ridicaseră impunătoarele edificii. Au fost astfel repuse în valoare toate activele monumentale ale patrimoniului BNR, atât prin refacerea fațadelor, cât și a interioarelor. Inclusiv lucrările la edificiile sucursalelor, multe de asemenea monumente istorice.
Și iată că vedem astăzi, când investițiile sunt deja finalizate, cum sunt căutate argumente prin care să fie dinamitate atât continuitatea Băncii Naționale – una și aceeași instituție de-a lungul celor 141 de ani de la întemeiere –, cât și dreptul deplin de proprietate asupra patrimoniului instituției legitimat tocmai din perspectiva acestei continuități. Opinii lansate pentru a implica statul ca proprietar – potrivit cărora Banca Națională de până la etatizarea din 1946, când și-a constituit patrimoniul și a cumpărat Parcul cu Platani, ar fi o instituție, iar Banca Națională de după 1946 etatizată prin efectul unei legi speciale, ar fi o altă instituție…au fost reîncălzite într-o construcție juridică de natură să facă din dreptul privat de proprietate al BNR asupra întregului patrimoniu un simplu act de administrare a proprietății statului.
CE ATESTĂ LEGILE ȚĂRII
De-a lungul anilor de dominație comunistă, numeroase legi, decrete, hotărâri de guvern, ordine date de miniștri, circulare, protocoale au recunoscut deschis, fără echivoc, dreptul de proprietate al Băncii Naționale asupra întregului său patrimoniu, indiferent ce denumiri a primit această instituție fundamentală a țării: Banca Națională a României, înainte de 1946, Banca Republicii Populare Române, Bancă de Stat, până în 1965, Banca Națională a Republicii Socialiste România din 1965 până în 1989 și, din nou Banca Națională a României începând din 1990. Au existat, e drept, și versiuni menite să-i învăluie natura juridică a patrimoniului acestei instituții în diferite formule sofisticate, cu încărcătură ideologică. Rareori însă, în vremuri de maximă presiune a doctrinelor comuniste, când au fost făcute simple referiri la rolul de administrator al Băncii Naționale, menținerea în actualitate a acestor versiuni a fost de scurtă durată. Dar niciodată, în nicio împrejurare, patrimoniul nu i-a fost naționalizat. Și multe legi comuniste nici măcar nu au sugerat că statul și-ar fi însușit patrimoniul BNR.
Desigur, acest adevăr nu poate fi luat de-a gata, de undeva. Trebuie să fie căutat. Dacă s-ar afla undeva, într-un anume document, exprimat prin câteva fraze simple și precise, scrise pe înțelesul tuturor, atunci – vorba lui Nicolae Titulescu – n-ar mai fi nevoie nici de facultăți de drept, nici de doctrine juridice șlefuite timp de câteva milenii, nici de jurisprudență și nici de cercetări juridice. Dar legile, uneori sau chiar de multe ori, sunt atât de încâlcite încât pentru interpretarea lor e nevoie, dincolo de cunoștințe de drept, de analize literare, logice și istorice.
O cercetare aprofundată evidențiază că, de-a lungul celor 75 de ani ce s-au scurs din 1946, când BNR a devenit proprietar al Parcului cu Platani, esența acestui drept nu s-a schimbat. E adevărat, BNR a fost etatizată prin Legea nr. 1056/1946. La 1 ianuarie 1947, proprietatea acțiunilor BNR a trecut „liberă de orice sarcină în patrimoniul statului“. Dar n-a fost decât un transfer legal de acțiuni în favoarea statului, fără a fi afectate patrimoniul BNR și personalitatea juridică. Și iată că Decretul 320 din 1948 (decret din luna noiembrie, de după naționalizarea mijloacelor de producție din 11 iunie 1948) pune de două ori punctul pe i. Articolul 1 stipulează că „Banca Națională a României se transformă în Banca Republicii Populare Române, Bancă de Stat“. Iar articolul 2 consfințește că „Patrimoniul Băncii Naționale a României trece asupra Băncii Republicii Populare Române, Bancă de Stat. Banca are personalitate juridică.“ Cu alte cuvinte, BNR obținând prin lege personalitate juridică, își menține și proprietatea asupra patrimoniului.
Faptul că, la numai câteva luni după marea naționalizare, statul român legiferează că patrimoniul Băncii Naționale a României, etatizate încă de la 1 ianuarie 1947, nu este naționalizat și că, dimpotrivă, este în întregime transferat în proprietatea Băncii Populare Române, înseamnă că prin lege sunt asigurate identitatea și continuitatea Băncii Naționale.
În arhiva Băncii Naționale păstrăm declarațiile privind stabilirea impozitelor asupra clădirilor și terenurilor. Și, nota bene, în toate aceste declarații, fie din 1965 sau din 1968, fie din 1972 din 1975 sau din 1980, ca să dau doar câteva exemple, în absolut toate, prima poziție este ocupată de terenul sportiv din Dr. Staicovici 40-42, cu amenajări, deși această unitate patrimonială era dată în folosință publică. Fără niciun act însă, pentru că a continuat să fie în proprietatea BNR. Iar, în toți acei ani, în declarațiile de impozit, era consemnat că terenurile și construcțiile din str. Dr. Staicovici sunt în proprietatea Băncii Naționale.
De altfel, nici un alt imobil ori teren din patrimoniul BNR nu a fost scos cu vreun act din proprietatea BNR. Și atunci, dacă de drept și de fapt, Banca Națională era și este proprietar, cum să scrii în lege că e administrator?!? Pentru că, într-o istorie de 75 de ani, de când Parcul cu Platani a fost cumpărat de Banca Națională, cu acte în regulă, nu s-a întâmplat nimic semnificativ care să-i pună sub semnul întrebării dreptul de proprietar. În afara unor referiri de natură ideologică – și nicidecum juridică! – ce au dat naștere unor dezbateri de idei, cu întrebări și răspunsuri fără nicio legătură cu știința și practica dreptului.
BNR A FOST PROPRIETAR ȘI ÎN COMUNISM
Banca Națională deține mai multe sute de documente – probe scrise – care fac lumină în acest caz. Bunăoară, notele contabile ce atestă plata impozitelor. Pentru că BNR plătea în continuare impozitele și, în consecință, pe sute de astfel de documente apar următoarele date: adresantul – Administrația Financiară; plătitorul – Banca Națională a RPR sau RSR după 1965; calitatea plătitorului – proprietar.
Alte câteva sute de note contabile reprezintă plăți efectuate de BNR în conturile unor firme care au executat diferite lucrări pe terenurile din str. Dr. Staicovici. O notă contabilă atestă plata de către Banca Națională a zgurei roșii adusă de la Oradea pentru aceste terenuri. Am găsit de asemenea în arhive un foarte important proces verbal, semnat între Banca de Stat a RPR (cum se numea încă BNR la începutul anilor 1960) și Comitetul pentru Cultură Fizică și Sport de pe lângă Consiliul de Miniștri (viitorul CNEFS), privind construcția unei săli de sport pe terenul din str. Dr. Staicovici. Clauzele acestui contract sunt definitorii. Redau câteva: „Banca de Stat este de acord să pună la dispoziție în vederea construirii sălii de sport o porțiune de teren corespunzătoare“; „Sala de sport rămâne proprietatea CCFS-ului până la 31 decembrie 1960, după care trece în proprietatea deplină a Băncii de Stat a RPR“; „Banca de Stat rămâne în toată această perioadă proprietara porțiunii de teren pe care s-a construi sala de sport“; „Colectivul sportiv Progresul Finanțe-Bănci va construi o sală special amenajată pentru scrimă, pe terenul din str. Dr. Staicovici, proprietatea Băncii de Stat“.
Acest proces verbal a fost încheiat, semnat și parafat în 1960. Calitatea de proprietar a BNR și cea de chiriaș a CCFS sunt indubitabile. Peste 28 de ani, în 1988, într-un referat al CNEFS (repet, denumirea de atunci a Ministerului Sportului) se menționa că, potrivit hotărârii conducerii de partid, ministerele, celelalte organe centrale și locale au obligația să inventarieze toate imobilele pe care le au în folosință, inventarele urmând să fie trimise comisiei centrale de raționalizare a spațiilor. Important! În fișa destinată spațiului din str. Dr. Lister 37 (a doua intrare în Parcul cu Platani) sunt făcute următoarele specificații: „Cod domeniu – 17; titlu de deținere – CNEFS; calitatea deținerii – chirie la BNRSR“. Coroborată, această fișă, cu declarațiile de impunere pentru Parcul cu Platani, întocmite de Banca Națională cu specificația „proprietar“, și cu alte numeroase documente, exprimă clar că niciodată, în anii în care CNEFS-ul a folosit Parcul cu Platani pentru activități sportive, Banca Națională nu și-a pierdut dreptul de proprietate. Și nici nu i-a fost pus vreodată la îndoială acest drept.
A existat și un interes pragmatic ca Parcul cu Platani să nu-și schimbe proprietarul, să rămână deci al BNR, dar să fie exploatat de Ministerul Sportului. Motivul nu e greu de înțeles: pentru a doua oară, în numai câțiva ani, Banca Națională să contribuie la cheltuielile mișcării sportive. Și a contribuit substanțial.
Acum 141 de ani, în împrejurări istorice favorabile, lua ființă cea de-a 16-a bancă centrală din lume în ordinea cronologică cea mai acceptată: Banca Națională a României. În 2020, când am celebrat împlinirea a 140 de ani de la întemeierea BNR, evenimentele aniversare urmau să încorporeze și un simpozion care să dezbată cum sunt îngrijite aceste palate istorice încărcate cu amintiri. Trei mari palate, desfășurate în perimetrul marcat de străzile Lipscani, Eugeniu Carada, Doamnei și Smârdan, alături de clădiri monumentale ridicate pentru sucursalele din țară si de Parcul cu Platani, oferă astăzi dovezi elocvente că Banca Națională a știut să dezvolte cultura performanței, să asigure prestigiul începând de la infrastructură. Iar grija de azi pentru această inestimabilă avere nu este o simplă vorbă. BNR a inițiat și a finalizat o vastă operă de restaurare a acestor monumente din patrimoniul național. Am în vedere faptul că lucrările la marile palate sunt încheiate, ca și cele privind restaurări la clădirile din județe. Monumentalitatea intrinsecă a Patrimoniului BNR este puternic pusă în valoare, astăzi.
0 comments :
Trimiteți un comentariu