Într-o declarație venită pe neașteptate la conferința de presă de după ședința de politică monetară de săptămâna trecută, guvernatorul Mugur Isărescu a anunțat că Banca Națională se pregătește pentru un nou ciclu de reducere a dobânzilor. Inflația evoluează mult mai bine dacât estimările, cursul de schimb al leului a scăzut, având o evoluție neașteptat de bună în contextul crizei din Cipru, iar economia a rezistat noilor spasme din zona euro și pare să meargă mult mai bine decât se anticipa, în special la nivelul exporturilor.Inflația scade pentru că există un deficit de cerere la nivelul populației din cauza drămuirii mai bine a banilor și a căutării tot timpul a ofertelor cu reduceri de prețuri. Cursul scade pentru că sunt intrări de capital la nivelul titlurilor de stat românești ca urmare a includerii lor în indici monetari globali, plusul la exporturi vine în principal de la Ford și Dacia, iar criza din Cipru a produs coșmaruri doar pentru oamenii de afaceri români și străini care-și derulau/ascundeau operațiunile pe acolo.
Oricum, trebuie să luăm declarația guvernatorului și comunicatul BNR ca având un ton mai degrabă optimist și nu rezervat în ceea ce privește evoluția economiei pentru următoarele luni, ceea ce este un punct pozitiv.
Ce merge însă prost este creditarea, iar BNR ca să mascheze acest lucru a pus-o într-un context european și regional. „Dinamica anuală reală a împrumuturilor acordate sectorului privat a rămas negativă, similar evoluțiilor creditului din zona euro și din majoritatea țărilor din regiune“, spune BNR.
Prin reducerea dobânzii de politică monetară, aflată la 5,25% de un an de zile, BNR speră să pună presiune pe bănci ca ele să reducă dobânzile la credite și să readucă firmele și populația din nou la ghișee pentru a reînvia creditarea și a mișca puțin consumul sau construcțiile.
Problema este că influența politicii monetare și a dobânzii BNR este marginală la nivelul dobânzilor pentru credite și al cererii de noi împrumuturi. Cu reduceri semnificative ale finanțărilor de la banca-mamă și cu o bună parte din portofoliile de credite putrede, principala problemă a băncilor este asigurarea lichidităților proprii, deci intrări de bani, ca să-și finanțeze propriul bilanț, și nu acordarea de noi credite, care ar însemna ieșiri de bani.
Din acest motiv băncile oferă la depozite 6-6,5% la lei și 4-4,5% la euro, în condițiile în care dobânzile de referință ale băncilor centrale sunt mai reduse: 5,25% la lei și mai nou 0,5% la euro, iar indicii de referință ROBOR și EURIBOR sunt la 4-5% la lei, respectiv 0,2% la euro.
Piața monetară de la București este fragmentată și fracturată, cu bănci care au lei și euro, dar care nu pot să-i plaseze la celelalte bănci din motive de risc și bănci care au nevoie continuă de resurse pentru care plătesc un preț destul de ridicat. Iar dacă mai punem la socoteală ajungerea la scadență a unor linii de finanțare către băncile-mamă și necesitatea repatrierii lor pentru reducerea expunerilor pe România, vine o nouă presiune pe atragerea de resurse interne și implicit pe dobânzile de la depozite. În aceste condiții când concentrarea băncilor este pe atragerea de resurse, pe restructurarea creditelor neperformante și ascunderea lor în spv-uri (special purpose vehicle) la care se adaugă restructurarea internă și reduceri de costuri, și nu pe acordarea de noi împrumuturi, pe niciun bancher nu-l preocupă prea mult costul creditării. Ci dimpotrivă, o scădere a costului la care el dă bani i-ar aduce pierderi. La una dintre băncile mari costul cu provizioanele este de 4-5 puncte procentuale. Adică la dobânda pe care o plătește la atragerea de resurse trebuie să adauge 1-2 puncte procentuale pentru cheltuielile administrative ale băncii, poate încă 1-2 puncte procentuale pentru cheltuielile de restructurare, pentru că și acestea trebuie plătite de undeva și de către cineva, mai pune 1-2 puncte procentuale marja de câștig plus 4-5 puncte procentuale cheltuielile cu provizioanele și cu pierderile. În aceste condiții rezultă un cost de creditare de peste 12-16% la lei, dacă nu chiar mai mult.
Fiind pline de credite neperformante, cu mii de insolvențe ale clienților pe cap, cu rețele mari care nu mai pot să producă profit, bancherii vor ține costul de creditare cât mai sus și cât mai mult timp, indiferent de politica BNR.
Nivelul de credite neperformante din sistemul bancar românesc este extrem de ridicat. Oficial este la 18%, neoficial s-ar duce spre 25-30%. Sunt multe bănci care și-au ascuns credite neperformante în SPV-uri până reușesc să le provizioneze. Se creează un SPV, banca îi dă un credit, iar cu acești bani SPV-ul cumpără la valoare nominală un portofoliu de credite neperformante. Dintr-odată un credit prost se transformă într-un credit bun. Ideea este să ții acel SPV cât mai mult în afară pentru a nu afecta bilanțul curent și a strânge cât mai mulți bani pentru ca în final să-l compensezi. Gândiți-vă că acele 4-5 puncte procentuale pentru creditele neperformante care sunt puse la costul unui credit bun finanțează și acele SPV-uri.
Atâta timp cât BNR nu forțează băncile să scoată scheleții din dosarele de creditare, cât permite „parcarea“ creditelor neperformante în SPV-uri, cât nu îi obligă pe bancheri să evalueze garanțiile la valorile actuale de piață și în final să vină cu bani noi de acasă ca să acopere toate aceste găuri, activitatea de creditare nu-și va reveni, iar costul de finanțare va rămâne ridicat.
De fapt, BNR trebuie să facă ceea ce a făcut cu Bancorex și Banca Agricolă acum 14 ani. Un AVAB, de data asta privat. În 1999-2000 sistemul bancar românesc era în faliment, cu dobânzile la ceruri, iar această situație nu a putut fi rezolvată decât prin scoaterea creditelor neperformante din bilanțuri și înlocuirea cu bani noi. Atunci s-au pus în loc titluri de stat și noi am plătit prin bugetul de stat. În loc să se refacă sistemul de educație sau sănătate, am refăcut sistemul bancar.
Acum BNR trebuie să forțeze băncile să vină cu bani noi de acasă, nu să-și acopere pierderile prin majorarea costului creditelor bune. Multe bănci repatriază liniile de finanțare către băncile-mamă rămânând să se descurce cu asigurarea lichidităților de pe piața internă. În criză băncile-mamă au pus la capitalul filialelor locale, găurite și la propriu și la figurat de către managerii de la București în perioada de boom a creditării (Citește și
De la devalizarea băncilor de stat s-a trecut la devalizarea internă și privată a băncilor private. Care este mult mai mare, mai rea și mai ascunsă. Plus că e dată cu parfum de lux
), peste două miliarde de euro. Este prea puțin. După unele estimări, ar fi nevoie de 10 mld. euro pentru a curăța portofoliile de credite. În 1999 statul român a pus la bătaie 3 mld. dolari pentru a curăța două bănci de stat și asta sub presiunea FMI și a băncilor private bune care erau atunci pe piață. Dacă la stat s-a putut, de ce nu s-ar putea și un AVAB privat?
Dacă BNR nu va forța scoaterea creditelor neperformante la suprafață și finanțarea lor de către băncile-mamă, nu de către clienții buni prin costul creditelor, politica monetară și relansarea economică vor fi subminate, iar PIB-ul tot sub potențial va rămâne.
0 comments :
Trimiteți un comentariu