Împărțim „frățește“ lanterna roșie în topul bunăstării la nivelul Uniunii Europene. Noi și bulgarii. În privința PIB-ului pe locuitor la standardul puterii de cumpărare, România ocupă penultimul loc, Bulgaria ultimul – al 28-lea. La consumul efectiv individual am făcut schimb de locuri: am trecut noi pe locul 28 și bulgarii pe 27. Croația ocupă locul 26 în ambele clasamente.Noi, românii, nu suntem proștii Europei. Nicidecum. Și nu e doar o iluzie. E o realitate. Dovezile sunt multe. Fiindcă poporul român e inventiv. Și scriu popor fără ezitare, pentru că nu cred în ideea – susținută de prea multe ori în vremea din urmă – că nu mai suntem un popor, ci doar o populație. Din această perspectivă, locul României din coada Europei, în topul bunăstării europene, trezește multe întrebări. Bunăoară, am fost întrebat unde văd eu un exces de inteligență în societatea românească. Să judecăm. De câte ori se organizează vreun mare salon internațional de invenții, cu participanți de anvergură, multe dintre premiile importante au fost câștigate de români. Nimic senzațional. Și nici măcar nu e vreo noutate. De vreme îndelungată, tot mai mulți români se numără între vedetele celor mai vestite saloane de inovații. Atenție însă: Români... nu însă și România. Există o explicație. Atunci când e judecată o țară, nu sunt numărate premiile, ci inovațiile aplicate. Căci numai inovațiile aplicate produc PIB. Numai ele aduc bunăstare. Or, România produce premianți, dar nu valorifică premiile. În toată lumea, inovațiile aduc bunăstare după ce sunt valorificate industrial.
Dacă societatea românească are un exces de inteligență, ce-i lipsește totuși? O bună organizare – dovada fiind incapacitatea de a valorifica produsele inteligenței sale. Iată de ce o dezbatere cu tema „Locul României în lume și problema decalajelor“ este mai mult decât presantă. Este stringentă. Câteva întrebări merită o analiză detaliată. Înainte de a avea răspunsurile, important este ca ele să fie conștientizate. Apoi, cu timpul, vor începe să se contureze și răspunsurile. De altfel, ca să avem răspunsuri trebuie să existe mai întâi întrebările. Notez câteva dintre ele:
1) Decalajele sunt doar economice și sociale sau și culturale și politice? Există o solidaritate a decalajelor sectoriale sau este posibilă o „insularizare“ a unor sectoare performante?
2) Pot fi măsurate decalaje cantitative ale dezvoltării economico-sociale? Se poate constata în timp o tendință de agravare sau de diminuare a acestor decalaje?
3) Care sunt cauzele „rămânerii în urmă“ a României? Sunt ele determinate de caracteristicile intrinseci civilizației românești sau sunt doar rodul unor conjuncturi efemere?
4) Pe un plan mai larg, sunt decalajele „date“ pentru totdeauna ori sunt supuse revizuirii permanente? Și dacă sunt supuse revizuirii, în ce orizont temporal poate avea loc aceasta?
5) Este vreo legătură între eforturile de schimbare a ierarhiilor economice și evoluțiile ciclice ale economiei mondiale?
6) Care sunt perspectivele României în încercarea de a depăși „rămânerea în urmă“? Poate experiența trecutului să servească elaborării politicilor de azi? Dacă da, care ar fi principalele învățăminte pe care le poate aduce istoria?
Acum ne dorim ieșirea din criză. Foarte bine. Dar acest obiectiv nu poate fi un scop. Nu-i decât un mijloc pentru a scăpa de necazuri imediate. Și pentru a ne asigura o deschidere pentru viitor. Dar nu vom începe să reducem decalajele fără a întreprinde tot ceea ce este necesar pentru a obține, în economia românească, trei valori fundamentale: eficiență, calitate, productivitate. Într-un cuvânt: competitivitate. Până atunci, vor dăinui incertitudinea în care trăim, imposibilitatea de a ști ce va fi cu noi în anii viitori, neputința de a decide între bine și rău potrivit voinței noastre, în timp ce numeroase valori profesionale, sociale și morale vor continua să rămână cu capul în jos.
Acest articol a apărut în ediția tipărită a Ziarului Financiar din data de 10.07.2013
0 comments :
Trimiteți un comentariu