Resursele naturale, iar în acest sens România este o țară bogată, ar trebui să aducă bunăstare, mai ales într-o economie globală în dezvoltare cu un consum tot mai mare, dar în realitate țările bogate în minereuri, cum ar fi aur, cărbune sau petrol, sunt adesea mai sărace și se dezvoltă mai greu decât cele care-și cumpără resursele. Paradoxul se explică prin lipsa, deliberată în unele cazuri, a unei strategii de creștere sustenabilă care nu permite guvernelor să investească veniturile din exploatarea materiilor prime în mijloace de dezvoltare economică mai durabilă, cum ar fi educația sau transportul. Astfel, pe măsură ce-și epuizează resursele, statele devin mai sărace.Deși țări precum Nigeria, Liberia, Venezuela și chiar Rusia sunt bogate în resurse, o mare parte din populația acestora trăiește sub pragul sărăciei, nu are acces la apă curentă și canalizare, la electricitate, spitale, școli sau transport adecvat. Paradoxul are și un nume, „blestemul bogăției în resurse naturale“, iar ingredientele acestuia sunt bine cunoscute. Țările bogate în resurse tind să aibă monede puternice, ceea ce face alte exporturi necompetitive, explică Joseph Stiglitz, laureat al premiului Nobel pentru economie, într-un articol publicat în august anul trecut în Project Syndicate sub titlul de „Bogate în resurse, sărace în bani“.
Apoi, deoarece exploatarea resurselor de obicei nu asigură multe locuri de muncă, șomajul crește. De asemenea, din cauza prețurilor volatile ale resurselor, creșterea economică este instabilă. Volatilitatea este exacerbată adesea de băncile internaționale, care se grăbesc să intre și să investească atunci când prețurile sunt mari și se retrag fără să ezite în perioadele dificile, totul în concordanță cu principiul că bancherii îi împrumută doar pe cei care nu au nevoie de banii lor.
Dar cel mai evident motiv este faptul că țările bogate în resurse nu urmăresc strategii sustenabile de creștere. Guvernele nu-și dau seama că dacă nu folosesc bogăția rezultată din exploatarea resurselor pentru investiții productive care să diversifice economia își sărăcesc țara. Disfuncționalitățile politice agravează problema, în condițiile în care conflictele legate de accesul la câștigurile din resurse favorizează instaurarea guvernelor corupte și nedemocratice.
Dependența de resurse face ca „lanțul responsabilității dintre cetățeni și guverne să fie slab“
Acolo unde guvernele sunt puternic dependente de veniturile din resurse, și nu de taxele de la cetățeni, „lanțul responsabilității dintre cetățeni și guverne poate fi slab. Abundența resurselor naturale poate fi asociată cu sisteme slabe de control și decizie deoarece generarea de venituri mari motivează elita politică și grupurile private puternice să caute controlul acestor venituri spre beneficiul anumitor grupuri și în dauna interesului economic comun“, se arată într-un studiu al Băncii Mondiale, citat de The Guardian într-o analiză publicată în octombrie 2012 sub titlul „Sunt resursele naturale binecuvântare sau blestem pentru țările în dezvoltare?“.
Problema are și rezolvări, la fel de bine documentate cum sunt cauzele. Printre acestea se numără un curs de schimb valutar redus, crearea unui fond de stabilizare, investirea „inteligentă“ a veniturilor din resurse, inclusiv în oameni, interzicerea creditării și transparență, pentru ca locuitorii țării să vadă de la cine vin banii și unde se duc.
Aceste măsuri sunt necesare, dar nu suficiente, iar țările bogate în resurse trebuie să facă anumiți pași vitali pentru a deveni „națiuni binecuvântate“.
În primul rând, guvernele trebuie să se asigure că cetățenii sunt cei care profită cel mai mult de resursele țării. Există un inevitabil conflict de interese între companiile, de cele mai multe ori străine, care exploatează resursele, și țările gazdă. Primele vor să plătească cât mai puțin posibil, iar ultimele să maximizeze câștigul. Licitațiile transparente și bine puse la punct pot genera mai multe venituri decât înțelegerile încheiate în spatele scenei. De asemenea, contractele ar trebui să fie mai transparente și să asigure că dacă prețurile cresc, câștigurile nu curg doar în cuferele companiilor.
Puterea de renegociere ca armă pentru protejarea intereselor naționale
Din nefericire, multe țări au semnat deja contracte proaste care dau companiilor private străine cea mai mare parte din valoarea resurselor. De aceea, guvernele trebuie să se asigure că pot renegocia, iar dacă aceasta nu este posibil, că pot impozita mai mult profitul care crește exagerat. Strategia a dat roade în cazul Botswanei și nu doar țările în curs de dezvoltare, precum Bolivia și Venezuela, renegociază. Economii dezvoltate ca Australia și Israelul renegociază. Chiar și Statele Unite, cea mai mare economie a lumii și cel mai mare consumator de resurse, a impus taxe speciale pe profit.
La fel de important este ca banii rezultați din exploatarea resurselor naturale să fie folosiți pentru stimularea dezvoltării. Adesea, în statele bogate în resurse infrastructura - drumuri, căi ferate sau porturi - a fost construită cu un singur scop, acela de a scoate bogățiile naturale din țară la cel mai redus preț posibil, fără eforturi ca resursele să fie procesate local, cu atât mai puțin pentru dezvoltarea industriei locale.
Dezvoltarea reală cere explorarea tuturor posibilelor implicații, precum pregătirea angajaților locali, ajutarea companiilor mici și mijlocii să devină furnizori pentru grupurile miniere, de petrol sau de gaze naturale, crearea unei capacități interne de procesare și integrarea resurselor naturale în structura economică a țării.
Resursele nu vor dispărea prea curând, iar cererea pentru ele și prețurile acestora tind să crească. Blestemul resurselor poate fi rupt dacă țările înființează instituții și pun în practică politici care să asigure că bogăția din resurse ajunge la toți cetățenii, concluzionează Joseph Stiglitz.
Articol publicat în ediția tipărită a Ziarului Financiar din data de 12.11.2013
0 comments :
Trimiteți un comentariu