De ce schema „rate la jumătate“ vine să compenseze azi lipsa de reacție rapidă a băncii centrale în recesiunea din 2009

Indiferent dacă și cum va fi pusă în practică schema „rate la jumătate“ care se dezbate intens în România de o săptămână, important este că ridică problema asupra uneia din cele două mari poveri pe care le are consumatorul român astăzi și care împiedică relansarea economică: povarea serviciului datoriei.

Românii rambursează rate și dobânzi în va­loare de 6 miliarde de euro pe an, la un sold al da­toriilor de 25 de miliarde de euro. Că unii au fost nesăbuiți, că alții pur și simplu s-au căsătorit și a trebuit să-și cumpere case chiar pe vârful pieței imobiliare și au dat pe o garsonieră chiar și 80.000 de euro este o altă problemă. Astăzi avem aceas­tă povară în economie care mănân­că din ve­nitul disponibil al oamenilor și orice sche­mă ima­ginată care să dea o gură de aer celor care sunt împovărați de aceste credite merită discutată.

Cealaltă mare povară, care consumă circa 5 miliarde de euro din veniturile românilor, este cheltuiala anuală cu benzina și motorina. Cele două, ratele și combustibilul consumă circa 20% din cele 50-51 de miliarde de euro pe care îi cheltuie românii pe an. Cele 50 de miliarde pro­vin din: salarii (24 mld.euro pe an), pensii (11 mld. euro pe an), alte venituri supuse impo­zi­tării cu 16% precum cele din PFA, dobânzi, drep­turi de autor, chirii (8 mld. euro pe an), asis­tență socială (4 mld. euro pe an) și munca la negru (4-5 mld. euro pe an). Restul banilor se duc pe întreținere, energie, bunuri de larg consum și alte servicii.

Este clar că povara ratelor și majorarea pre­țului la combustibil și energie din ultimii cinci ani fac ca venitul disponibil pentru consum al popu­lației să fie mai restrâns. Din această cauză consumul a fost anul trecut în stagnare cu toată creșterea economică de 2,5-3% din PIB și cu toată mărirea masei salariale prin injectarea unei creșteri de 15% pentru un 1,2 milioane de salariați din economie, adică (prea numeroșii) salariați bugetari.

De fapt, schema „rate la jumătate“ încearcă să inducă acum prin metode administrative o relaxare a poverii ratelor pentru că mecanismul economic prin care aceste rate trebuia să fie reduse într-o perioadă de recesiune nu a func­țio­nat în România. De ce? Teoria econo­mică spu­ne că în perioade de recesiune banca cen­trală dintr-o țară reduce rapid rata de referință pentru ca băncile și ulterior clienții acestora, pers­oane fizice și companii, să aibă acces la finan­țare mai ieftină.

Într-adevăr, Banca Centrală Europeană, ime­diat ce a simțit gravitatea crizei economice în 2008, a micșorat dobânda de referință de la 4,25% în iulie 2008 la 2,5% în decembrie 2008 și ulterior la 1% în mai 2009.  Deci în mai puțin de un an dobânda de referință a fost redusă de la 4,25% la 1%, evoluție de neîntâlnit în ultimele decenii, iar în acea perioadă injecțiile băncilor centrale în sistemul economic mondial se făceau cu sutele de miliarde de euro.

Ce s-a întâmplat însă în România în acea perioadă și de ce lipsa de reacție de atunci are efecte și astăzi?

Banca Centrală a României, nesesizând fur­tu­na care se apropia, a majorat, în loc să mic­șo­reze, dobânda de referință, între ianuarie 2008 și iulie 2008, de la 8% la 10%. Mai mult, în a doua parte a anului 2008, când căderea Lehman Brothers a zguduit toată lumea financiară și comerțul internațional, implicit exporturile României, scăzuseră brusc cu 30%, a majorat în continuare dobânda de referință până la 10,25% în decembrie 2008!

Abia în mai 2009 și-a dat seama că trebuie să mai ușureze sarcina ratelor pentru debitori și a micșorat dobânda, dar doar până la 9,5%, pentru ca în septembrie 2009 să se așeze la 8%.

Ce a însemnat această nonreacție în ceea ce privește dobânda de referință a băncii cen­tra­le în contextul unei căderi bruște a economiei? O menținere a ratelor populației la credite la ni­velurile anterioare plus în unele cazuri chiar o majorare de către unele bănci care s-au trezit în situația de a fi lipsite de lichidități și de a compensa astfel transferul de resurse către băncile-mamă.

Mai mult, la aceasta s-a adăugat o inefec­ti­vi­tate a deciziilor de politică monetară având în ve­dere că în cea mai mare parte creditele erau în va­lută. La creditele în valută, profitând de faptul că dobânzile la credite nu erau legate de EURIBOR, sucursalele băncilor străine din România, dominante în sistem, nu au redus mai departe dobânzile la creditele clienților, persoane fizice sau companii, ci dimpotrivă, unele le-au și majorat.

Pentru moment, situația a fost favorabilă pentru bănci. În 2009 sistemul bancar a făcut profit de 800 milioane de lei. Practic, băncile nu au absorbit valul crizei atunci, ci au ridicat un zid al dobânzilor și l-au aruncat mai departe în economie către debitori prin menținerea unor dobânzi mari la credite, de 10-12% la euro (ceea ce însemna marje și de 10% când dobânda la BCE era de doar 1%) și de 15-20% la creditele în lei, justificată de reducerea întârziată a dobânzii de referință a BNR.

Nici măcar la nivel de mesaj în acea perioa­dă, conducerea BNR nu le-a cerut băncilor să transmită mai departe ieftinirea creditelor ca ur­mare a diminuării puternice a costurilor lor de finan­țare prin accesul la linii de credite, care cos­tau doar 1% pe an de la Banca Centrală Europeană.

Valul crizei a revenit însă dinspre economie înapoi la bănci prin creșterea accelerată a ratei creditelor neperformante, ajunsă azi la 22%, față de sub 10% în 2009. Ca urmare, băncile au început să anunțe pierderi: -500 milioane de lei în 2010, -800 milioane de lei în 2011, -2,3 mi­liar­de de lei în 2012.

De ce situația din urmă cu cinci ani (încă) se vede astăzi în încercarea administrativă de a reduce povara creditelor? Pentru că mecanis­mul pe care economia de piață îl prevede în astfel de situații de recesiune de micșorare a  costului finanțării de către banca centrală nu a func­țio­nat. Astăzi, după cinci ani, indiferent dacă această schemă nou-propusă va funcționa sau nu, este evident că povara creditelor mă­nâncă din banii disponibili de consum. Meca­nis­mul monetar nefuncțional a ajuns astfel să fie în­lo­cuit azi cu un mecanism administrativ, cu toa­te „bubele“ sale: discriminatoriu, birocratic, cu cos­turi pentru buget.

Depresia consumului se vede și în cea mai mi­că rată a inflației pe care a înregistrat-o Ro­mânia în 2013, de doar 1,55%. Dar ce să faci cu o in­flație „occidentală“ la salarii „africane“, de ze­ce ori mai mici în valoare nominală decât în Occident?

Este de explicat astfel poziția din această săp­tămână a conducerii băncii centrale care, deși aruncă toată răspunderea acestei scheme pe cel care a propus-o, și anume ministrul bu­ge­tului, asumă faptul că este necesară relansarea con­sumului și că o micșorare a poverii cre­ditelor pentru cei care câștigă sub salariul mediu pe economie este mișcarea care poate aduce mai mulți bani în consum.

Așa că degeaba avem azi, în februarie 2014, dobândă de referință de 3,5%. Azi, dobânda trebuia să fie 1%- 2%, așa cum este în Cehia sau Polonia, iar în 2009 trebuia rapid înjumătățită de la 10% la 5% pentru a da „sânge“ în eco­no­mie. Nu e bine să fii malițios, dar parcă ex­periența îndelungată este câteodată un obstacol pen­tru viteza capacității de reacție în situații de criză.

Articol publicat în ediția tipărită a Ziarului Financiar din data de 07.02.2014

Sursa:
Ziarul Financiar

Autor:
Sorin Pâslaru