Au trecut deja șase ani. La 15 septembrie 2014, s-au împlinit șase ani de la explozia care a zguduit America și lumea întreagă. Prăbușirea Lehman Brothers la 15 septembrie 2008 a fost catastrofală. Banca a căzut în gol, fapt ce anunța lumii întregi că începe criza. O cumplită criză globală, ce a lovit marile piețe financiare, fiind dublată și de recesiuni durabile.O recesiune a tăiat dur din pâinea numită PIB și în România. O pâine căreia îi spunem PIB facem în fiecare an, cuprinzând grâul, și automobilele de Colibași, și tabla de la Galați, de fapt tot ceea ce producem într-un an. Am făcut câte o astfel de pâine și în cei doi ani de recesiune. Dar cu semnul minus.
Lumea trăise până la prăbușirea Lehman Brothers iluzia unei prosperități eterne. Mari economiști, cu deosebire americani, credeau că nu se va mai trăi cu urcușuri și coborâșuri economice. Propovăduiau un timp îndelungat de prosperitate. Am căzut și noi în această capcană după intrarea în UE și în NATO. Ne-am trezit cu mulți bani, ce treceau granița și veneau în țară sub diverse forme. Valuri de valută imposibil de absorbit în întregime. Nu eram pregătiți pentru atâta bănet. Acum suntem într-o nouă tranziție. Între un ciclu care s-a încheiat și un ciclu care încă n-a început. Și avem nevoie de a treia unire. Singura salvatoare acum. A fost Unirea din 1859. A fost Marea Unire din 1918. Și ar urma Unirea de după criză. Unirea marilor orașe, care fac bani, cu orășelele „în care nu se-ntâmplă nimic“ și cu România satelor, care trăiește drama cumplită a neputinței de a-și valorifica superior singura comoară: pământul.
Întoarcerea spre sat e un început. Mulți nu-și mai găsesc locul în oraș. Nici Europa nu-i sac fără fund, vedeți cum s-a închis încet-încet, șomajul a pocnit pe toată lumea. Căi deschise sunt doar pentru medici. În general, pentru creiere. Toată lumea, acum, are nevoie de creiere. Societatea noastră nu are forță să le plătească bine.
Am putea avea bunăstare? Bineînțeles. Dar n-o avem pentru că munca nu e încă bine organizată. Pentru că productivitatea e încă modestă. Pentru că randamentul mașinilor e scăzut. Și, mai ales, pentru că produsele românești nu sunt la nivelul cerințelor lumii de astăzi. Din aceste cauze, în primul rând, creșterea veniturilor populației întârzie, fapt ce amână sporirea puterii de cumpărare. Efectul imediat: consumul, chiar dacă a început să aibă o dinamică pozitivă, nu a ajuns să fie încă o locomotivă a creșterii economice.
Sigur, statul poate interveni (pentru scurtă vreme) în îndreptarea unor stări de fapt din calea bunăstării. Mai departe însă, numai piața liberă e în stare să asigure climatul necesar intensificării și diversificării afacerilor, mai bunei valorificări a tot ce avem: capacități de producție, bani, oameni.
Nouă ani de creștere economică necontenită, din 2000 până în 2008, ne-au dat o șansă. Cum o șansă a fost și faptul că începând cu anul 2000 am mizat pe o inflație calmă. Criza a vânturat tocmai acest valoros capital. Ce-i de făcut acum? Întâi și întâi, să închidem câteva răni dureroase. Fiindcă într-o economie în care marile mize nu sunt productivitatea, competitivitatea și eficiența, ci avantajul comparativ, cu deosebire cel al salariilor modeste, supraefortul de a produce mai mult cere mai multe importuri, mai mulți bani, un consum mai mare de capital fix. Pe acest fond, se înmulțesc obișnuitele pierderi cauzate de modul învechit în care este organizată munca în cele mai multe dintre companiile românești. Toate aceste boli, ale căror focare mocnesc în economia reală, ridică enorm prețul creșterii economice. Soluția fiind una singură: să scăpăm de ele și să mergem mai departe.
Și ar mai fi de depășit principalul handicap al societății românești: dezorganizarea muncii. Dacă munca ar fi înțelept organizată și, pe deasupra, sprijinită de tehnologii care să ridice productivitatea și eficiența, ea ar produce valori adăugate de care oamenii, piața au nevoie. Iată condiția ca munca să aducă bunăstare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu