Un ritm al PIB-ului mai bun decât al celor mai multe țări europene, stabilitatea financiară a țării și recâștigarea încrederii în fața piețelor financiare internaționale – ținte deja atinse – au o însemnătate majoră. La fel de importante, dar neatinse încă, sunt și obiectivele privind contribuția fiecărei companii economice la un PIB mai mare prin profit mai mare, salarii mai mari și un mai mare aport de capital. Ținte imposibil de atins fără un puternic spor educațional.Dacă istoria o fac oamenii... o fac de la un anumit dat încolo. Dat pe care îl conturează împrejurările, favorabile ori nefavorabile, ce au totdeauna un rol cardinal. Și nu există nicio îndoială că numai comunitățile umane înțelepte, adunând laolaltă elite și mase educate să răspundă la provocări, pot să dea naștere unor acte dinamice în stare să schimbe radical, dinspre rău spre bine, cursul istoriei. Este opinia lui Arnold Toynbee. Iar noi, astăzi, nu avem de ce să nu-l credem pe istoricul englez, pentru că el nu a aruncat vorbe la întâmplare. A analizat zeci de civilizații, de la cea sumeriană până la cea occidentală modernă, concluzionând că multe au eșuat tocmai pentru că s-au lăsat să cadă pradă împrejurărilor. Tot multe însă, înfruntând cu bărbăție provocările, au ajuns să fie stăpâne pe mediul lor înconjurător și pe stilul lor de viață.
Pentru ca rezultatul să fie dezvoltarea – și nu eșecul – Toynbee invocă două condiții fundamentale: o atitudine demnă în fața provocărilor, oricât de groaznice ar fi, și pregătirea comunităților lovite de urgii de a-și folosi mintea cu înțelepciune. Tabloul sugerat de Toynbee, al popoarelor care folosesc creierul ca principală resursă a dezvoltării, descrie un lung șir de cazuri în care educația s-a dovedit a fi resursa principală pentru un PIB aducător de bunăstare.
Semnificativ în acest sens este și faptul că, astăzi, teama cea mai mare a țărilor occidentale dezvoltate este că pierd cursa pentru educație. Iată o realitate ce face subiectul unor mari dezbateri și analize și dau tema unor valoroase cărți apărute în anii din urmă. Demn de luat în seamă este, cu deosebire, „Cazul Japonia“ – țara care nu s-a grăbit niciodată să facă gălăgie în jurul unor succese. De vorbit au vorbit, pe rând, oțelul japonez, vapoarele japoneze, apoi automobilele japoneze. Și, în sfârșit, au vorbit acele voci care au dat lumii un nou sens: marii producători din industria informaticii. De regulă, Japonia nu exclama. Mai mult întreba.
Acum Japonia e în criză. De 25 de ani înfruntă o criză a schimbării. Ce gândesc japonezii, în aceste condiții, despre viitorul țării? Ei bine, sunt nenumărate analizele din care vedem că gândesc în stil japonez. Ei învață că este ușor să urci când toate forțele – cele din natură, cele din oameni și cele de pe piețele financiare – îți sunt favorabile. Dacă vrei să arăți ceva lumii, arată cum se poate urca atunci când totul în jur îți este defavorabil. Educație aplicată la realitate. Un lucru fiind cert: japonezii nu așteaptă ca schimbarea să le cadă din cer. Ei au învățat cum să răspundă provocărilor. Principalul lor competitor este China, care le-a și luat-o înainte. Dar Japonia nu și-a spus încă ultimul cuvânt.
Desigur, nici România nu și-a spus ultimul cuvânt. Va fi însă greu urcușul atât timp cât educația reprezintă prea puțin în ochii comunității noastre. Principala eroare: simplificăm excesiv lucrurile în materie de educație. Am uitat lecția lui Spiru Haret, care în materie de educație cerea modificarea neîncetată a ideilor și lărgirea cercului lor în raport cu trebuințele… și am pierdut societatea civilă. Ca să fie recâștigată, va fi nevoie ca societatea să învețe, cât mai repede, să asocieze cuvântul PIB cu un cuvânt de prea mult timp dat uitării: propășire. Adunând în acest sens, într-un set unitar, toate ideile în materie de educație care să ne ghideze înaintarea. Un fel de stea polară a dezvoltării României în anii ce vin. Ca să nu rătăcim drumul.
0 comments :
Trimiteți un comentariu