Premierul este așteptat să anunțe în câteva zile o nouă numire la Ministerul Finanțelor, post greu încercat în ultimii ani și mai ales în ultima săptămână după declanșarea unor anchete la adresa ultimului ministru pentru acuzații asupra unor fapte care ar fi fost comise înaintea numirii în funcție.Dar cine să vină la un job care presupune administrarea a 48 de miliarde de euro, cât este bugetul consolidat al României, pe 1.500 de euro pe lună, cât este salariul actual al ministrului de finanțe, dacă nu se gândește că are alte „resurse“ la dispoziție?
Pentru consiliul de administrație al Băncii Naționale, al Autorității de Supraveghere Financiară, pentru boardurile sau conducerea executivă a Eximbank, a CEC sau a fondurilor de garantare și contragarantare – unde salariile sunt înzecite – îmbulzeala este mult mai mare.
Aparatul administrativ din România a ajuns în situația ridicolă în care ministrul de finanțe semnează pentru numiri în funcții precum cea de șef la Eximbank sau CEC unde se câștigă de 20 de ori mai mult. Păi cine are mai mare responsabilitate? Cine numește sau cine este numit?
De ce ar fi mai puțin importantă poziția de ministru de finanțe a unei țări față de cea de guvernator al unei Bănci Naționale sau de cea a președinte al unei Autorități de Supraveghere Financiară?
Este o pierdere totală de credibilitate să mergi cu oameni despre care există și o umbră de îndoială în posturi care presupun negocieri cu FMI, cu Banca Mondială sau participări la Ecofin.
Situația este simptomatică pentru poziția din ce în ce mai slabă a guvernului în administrația românească. Rând pe rând au rupt din puterea sa agenții, companii naționale, autorități, case și inspectorate, astfel încât din Guvernul României a mai rămas doar numele.
Șeful ANAF, aproape invizibil în media, este în fapt ministrul de finanțe al României, iar șefii de la CNADNR sau ai Casei de Sănătate, care administrează în mod direct bugete de 2 mld. euro și respectiv 5 mld. euro, sunt cu adevărat miniștri ai transporturilor și sănătății, însă fără să fie și asumați ca atare în legi și de către opinia publică.
Asistăm la o nesfârșită sfâșiere a autorității și la inventarea de noi și noi instituții, astfel încât aproape orice inițiativă care ar trebui să se execute pe lanțul ierarhic este blocată.
Inclusiv la nivelul celor chemați să facă astăzi curățenie într-o clasă politică obișnuită să pună ventuzele pe bugetul public spargerea în trei entități cu o putere aproape egală, ca nicăieri în lume, este calea spre decredibilizare și chiar răfuieli ascunse pentru putere.
Întrebarea este dacă nu cumva tot acest program de slăbire a centrului nu a avut un accentuat sprijin extern, pentru că orice organism cu mai multe capete decât este necesar poate fi paralizat mult mai ușor în situații de criză.
Circuitul cadrelor, care în economiile avansate este administrat cu mare atenție, constituind însăși garanția perpetuității unei națiuni, este subminat în România cu bună știință.
Rarele momente de încercare de a ieși din cutume sunt amendate drastic, astfel încât cei proveniți din afara sistemului sunt eliminați imediat. Paradoxal, nu sunt recunoscuți ca valabili chiar de către cei care le clamează lipsa, cum este cazul tinerilor absolvenți de studii în străinătate aduși pe poziții-cheie în administrația românească.
Poate România să se îndrepte în sfârșit către un model în care înalții funcționari să trăiască din salarii, sau va rămâne prizoniera acestui ciclu nesfârșit de numire a unor oameni cu probleme de dosar, de menținere în mod deliberat a salariilor pentru funcțiile-cheie la un nivel redus și de contraselecție astfel a unor personaje prizoniere ale sistemului?
0 comments :
Trimiteți un comentariu