Legea dării în plată. De ce numai clienții să își ia riscul, nu și băncile? Dar când valoarea apartamentului este mai mare decât valoarea creditului, vrea să împartă cineva câștigul cu banca?

Legea dării în plată - predai cheile apartamentului și stingi creditul la bancă - a pus pe masă problema riscului, adică cine își asumă pierderea atunci când ea intervine: cât cel care a luat creditul ipotecar și cât banca.

Inițiatorii au justificat această lege prin rezolvarea unei probleme sociale a persoanelor fizice. Când nu mai poți/vrei să plătești creditul pentru apartament, depui cheile la bancă și se stinge orice fel de obligație. Așa cum este concepută acum, legea nu face o distincție între „nu mai poți“ sau „nu mai vrei“ să plătești creditul.

Dacă există o pierdere între valoarea creditului acordat (100.000 euro, exemplu) și valoarea la zi a proprietății când este predată de debitor (50.000 euro, exemplu), ea trebuie suportată de bancă, conform inițiatorilor. Debitorul a pierdut avansul (15.000 euro, spre exemplu), plus ce a plătit pe parcurs din principal (10.000 euro, spre exemplu). Deci banca trebuie să își ia o pierdere de 25.000 euro.

Dar dacă debitorul nu mai poate/vrea să plătească creditul, însă valoarea proprietății este mai mare decât valoarea creditului?

Dacă dăm puțin timpul înapoi, acum 15 ani un apartament de două camere în Militari putea fi cumpărat cu 15.000 euro. În 2007-2008 acel apartament ajunsese la 100.000-115.000 euro. Dacă îl vindeai atunci, și mulți au făcut acest lucru, aveai un câștig de 85.000-100.000 euro, după ce plăteai creditul la bancă. Deci tot câștigul era al tău, nu îmi amintesc ca cineva să fi împărțit profitul cu banca.

De ce ar trebui ca acum pierderea să fie împărțită cu banca, dacă profitul nu a fost împărțit?

Inițiatorii legii dării în plată nu discută despre acest lucru.

Coșmarul lui Isărescu: controversata lege a “dării în plată” îi salvează mai mult pe cei care sunt buni platnici, dar prețul de acum al apartamentului în care stau este cu mult sub valoarea creditului luat în perioada de boom

Exact ca și la problema creditelor în francilor elvețieni, atâta timp cât cursul leu-franc a fost jos, iar dobânda la franc era mai mică decât la euro sau la lei, nimeni nu avea o problemă, nimeni nu era în stradă. Când a crescut cursul francului, lucrurile s-au schimbat și cineva trebuie să vină să acopere pierderile, fie banca, fie statul, fie BNR etc.

Până la începutul anului 2014, atunci când banca Elveției a renunțat la cursul fix de 1,2 CHF/euro, cei care au luat credite în franci elvețieni au plătit mai puțin decât cei care au luat credite în euro sau în lei. De abia din primăvara lui 2014, când cursul francului a rămas la peste 4 lei, cei care au luat credite în franci plătesc mai mult decât cei cu împrumuturi în euro sau lei, pe același interval de timp.

Clauzele abuzive sunt altă poveste și băncile implicate plătesc pentru acest lucru. De asemenea, și BNR va plăti, mai întâi ca imagine, pentru  faptul că a permis acordarea de credite în franci elvețieni sau că a lăsat să treacă clauzele abuzive și comisioanele de risc din contractele de împrumut.

Dar să nu facem din orice pierdere o problemă socială. Când este câștig, toată lumea este fericită și cheamă lăutarii. Când piața capitalistă, liberă, are un alt curs, nimeni nu vrea să își asume pierderea și vrea să o transfere celorlați.

Pentru legea dării în plată vor plăti cei care vor dori să ia credite imobiliare în viitor. Și ei nu au nicio vină.

Sursa:
Ziarul Financiar

Autor:
Cristian Hostiuc