Inima îți bate mai tare, glandele se deschid producând mici bobițe de transpirație, iar corpul începe să producă hormonii care îți dau o senzație de amețeală și de căldură pe interior. Acestea sunt doar câteva dintre procesele biologice pe care le resimțim atunci când ne îndrăgostim.Și cum iubirea a fost dintotdeauna un sentiment universal, devenind parte a ființei umane, arta și cultura au fost „îmbibate” de-a lungul timpului cu mesaje referitoare la iubiri pierdute și câștigate. Pe rafturile bibliotecilor stau, astăzi, mii de versuri despre dragoste. „Iubirea nu-i al vremii măscărici”, scria Shakespeare în sonetul 116: „O dragoste nu trece-n ore, nici în ani/ Ea orele înfruntă curajoasă până atunci când mâna morții ți-o fură.”
Iar poetul britanic pare să fi avut mai multă dreptate decât și-ar fi imaginat. Aruncându-ne privirea spre evoluția sentimentului de iubire din lumea animală, începe să devină din ce în ce mai clar că dragostea își are începuturile cu mult înaintea apariției omenirii. Și, mai mult, s-ar părea că aceasta a luat naștere din motive chiar stranii, scrie într-un material
BBC
.
Drumul către dragoste, așa cum o știm noi azi, a început cu actul sexual – unul dintre primele lucruri pe care ființele vii, aflate pe Pământ, și-au dat seama cum să-l facă și care a luat naștere ca un mod de-a transmite genele unei noi generații.
Pentru a putea iubi, însă, viața a avut nevoie mai întâi de un creier, care să poată să se ocupe de emoții și sentimente. Iar acesta din urmă a luat forma pe care o știm acum abia după câteva miliarde de ani de la apariția primei ființe vii. La începuturile lui însă, creierul nu era decât o mică adunătură de celule.
Pentru a înțelege, însă, cum a evoluat totul, este nevoie să derulăm rapid, în urmă cu 60 de milioane de ani, atunci când au apărut primii membri ai familiei noastre – primatele. Chiar și așa, în ciuda puternicelor asemănări dintre noi și maimuțe vizibile încă de la început, alte câteva milioane de ani au mai trecut până ce câtorva specii de primate să li se dezvolte creierul până la formarea omului modern.
Dar dimensiunea creierului avea să fie o problemă. Pe măsură ce acesta creștea, copiii trebuiau născuți înainte de a se dezvolta în totalitate, dimensiunea capului fiind altfel mult prea mare pentru a ieși din trupul mamei. Rezultatul a fost că, atât puii de gorile și cimpanzei, cât și cei ai oamenilor, apar pe lume dependenți de grija părinților lor. Iar acest lucru a condus, de-a lungul evoluției, la o altă problemă.
În rândul multor primate, o mamă cu un pui dependent de ea este considerată indisponibilă pentru un nou act de împerechere. Pentru a ajunge să se reproducă, masculii obișnuiesc adesea să omoare puiul. Acest tip de infanticid este răspândit în cadrul mai multor specii de animale, ca exemplu stând gorilele, maimuțele și chiar delfinii.
Kit Opie, cercetător și profesor la University College London din Marea Britanie, a analizat astfel de comportamente împreună cu colegii săi și au ajuns să înțeleagă în cele din urmă cum a luat naștere monogamia. Cum s-a putut întâmpla asta?
Aproximativ o treime din primate formează relații monogame de tipul mascul-femelă, iar prin studiile sale, Opie a sugerat, în 2013, că acest lucru nu ar fi fost posibil fără infanticid. Crimele pe care le făceau masculii pentru a reuși să se împerecheze au devenit treptat periculoase – aceștia nu puteau fi siguri dacă puiul era al lor sau al altui mascul. Astfel, speciile în care masculii și femelele au început să dezvolte legături mult mai puternice decât cele realizate strict pentru reproducere, au devenit mult mai longevive. Masculii au început să contribuie la creșterea puilor, iar rezultatul a condus, 20 de milioane de ani mai târziu, la ceea ce numim acum monogamie.
Studiile și istoria evoluționistă au mai arătat și că anumite aspecte legate de iubire sunt declanșate de părți ale creierului nostru apărute în structura sa abia recent. Stephanie Cacioppo, cercetător la University of Chicago din Illinois, Statele Unite, a încercat să răsfoiască și să analizeze toate materialele științifice apărute despre creier, pentru a depista care părți din acesta contribuie cel mai mult la sentimentul de dragoste. A descoperit, astfel, că cele mai abstracte și intense stări de iubire provin din acea parte a creierului numită girus angular. Tot din acest loc pleacă și posibilitatea înțelegerii unor aspecte delicate ale limbii, precum metaforele, girusul fiind legat de căile de transmitere ale mai multor simțuri. Ne putem imagina, deci, că girusul angular al lui Shakespeare era activ atunci când compunea sonete de iubire.
Girusul angular nu a fost descoperit până acum decât la speciile mari de primate și la oameni.
„Nu știm exact ce rol joacă această parte în cazul primatelor”, spune Cacioppo, „studiile efectuate de noi nu au putut fi făcute pe maimuțe”. Nu știm, deci, ce simt cimpanzeii despre partenerii lor, însă suntem siguri că nu le scriu acestora poezii de dragoste. Dar acest lucru nu este o regulă nici măcar pentru toate ființele umane.
Cacioppo a reușit prin studiile sale să indice o legătură puternică între dezvoltarea fizică a creierului și apariția sentimentelor de iubire. De cealaltă parte, părerea lui Opie despre cum infanticidul este cel care a dat startul acestui proces este destul de controversat. Mulți oameni de știință nu sunt de acord cu legătura dintre uciderea puilor și apariția monogamiei, respectiv a ceea ce numim iubire.
Antropologistul Robert Sussman de la Washington University din St. Louis, Missouri, este unul dintre sceptici. Acesta este de părere că atât infanticidul, cât și monogamia, sunt obiceiuri atât de neobișnuite încât este puțin probabil ca între ele să existe vreo legătură. Un alt studiu, publicat în 2014, sugerează că monogamia ar fi evoluat ca o consecință a „strategiei de apărare a partenerului” – masculii își păzesc perechea pentru a se asigura că niciun alt rival nu îi va lua locul. Un an mai târziu, un alt studiu, realizat pe lemuri (o altă specie de primate), ar fi arătat că, de fapt, legătura puternică dintr-un cuplu animal a luat naștere în urma competiției puternice dintre femele.
Ceea ce este cu adevărat sigur este că multe maimuțe cresc liniștite fără a avea părinți uniți de o legătură specială și, probabil, fără nicio urmă de iubire romantică. Există totuși un lucru pe care toate primatele îl au în comun: legătura extrem de puternică dintre mamă și pui.
Sussman sugerează că procesele realizate de creier deturnează tipul de afecțiune pe care primatele le au față de puii lor, transformând-o în tipul de dragoste romantică. Dovezile colectate până acum de neoroștiință tind să îi dea dreptate. Deși iubirea este greu de definit, neorologii au căzut de acord că există câteva etape esențiale în apariția acesteia.
Prima etapă ar fi dorința sexuală – atracția pe care o resimțim față de o altă persoană. Atingerea acesteia eliberează o serie de substanțe chimice ce ne oferă nu doar o stare de bine, ci și o „poftă” pe care nu o putem diminua decât în prezența ei.
Părți din sistemul limbic, una dintre cele mai vechi componente ale creierului uman, sunt active în special în această etapă. Aici este inclusă și insula, o zonă cunoscută pentru activitatea sa legată de experiențe intense emoțional. Partea ventrală a corpului striat este și ea implicată. Aceasta este zona creierului care se ocupă de sistemul de recompensare – când vedem o față drăguță, aceasta se aprinde. Așa se explică mulțumirea și încântarea pe care le simțim atunci când ne uităm la fața persoanei dorite.
Când dorința trece în etapa următoare – mai exact iubirea – sistemul limbic începe să joace din nou un rol cheie. Acesta începe să pompeze dopamină, dar și hormonul numit oxitocină, substanțe chimice menite să creeze legături strânse între oameni.
„Acest proces presupune faptul că plăcerea intensă rezultată din dorințele sexuale pot conduce direct spre dragoste”, spune Cacioppo. „Iubirea tinde să crească și să se dezvolte din dorință. Nu poți iubi pasional pe cineva față de care nu ai simțit niciodată dorință.”
Exact în același timp, însă, zonele mai avansate ale creierului își încetează funcționarea. De exemplu, cercetările arată că părți ale cortexului prefrontal, zonă implicată în luarea deciziilor raționale, devine în momentele acelea inactivă.
Putem spune că în această etapă suntem „îndrăgostiți nebunește”, la propriu. Thomas Lewis, neorolog la University of California, San Francisco, povestește cum „oamenii îndrăgostiți nu mai procesează lumea din jurul lor”. „Pur și simplu nu mai poți evalua persoana de lângă tine în mod critic și nu mai poți avea un comportament cognitiv.”
Serotonina, substanța care ne dă o senzație de calm, este și ea suprimată, iar acest lucru este explicabil dacă realizăm cât de obsedați tindem să devenim atunci când suntem îndrăgostiți. Nivelul de serotonină scăzut mai este întâlnit în creierele indivizilor care suferă de tulburări psihologice, precum tulburarea obsesiv-compulsivă.
„Ceea ce vrea evoluția de la etapa îndrăgostitului este, de fapt, să aducă partenerii cât mai aproape unul de celălalt pentru a sfârși prin reproducere”, explică Lewis.
Starea intensă și obsesivă de la început nu se resimte totuși decât pentru o perioadă scurtă de timp. După câteva luni, intervine etapa companiei. Nivelele de serotonină și de dopamină revin la normal, dar senzația de apropiere și de legătură se păstrează datorită oxitocinei. Potrivit cercetărilor, suprimarea oxitocinei într-o specie monogamă va înceta comportamentul monogam.
„Legătura puternică dintre oameni nu este menținută de dopamină sau de încântarea delirantă de la început. Ele au desigur rolul lor, însă pe parcurs se liniștesc”, spune Lewis. Ceea ce ne întoarce la teoria lui Sussman, potrivit căreia, iubirea romantică a evoluat și s-a bazat pe procese hormonale asemănătoare ca cele care intervin în legăturile dintre mamă și copil.
În ambele tipuri de cercetări, atât cele animale, cât și cele realizate pe oameni, s-a demonstrat în mod clar că separarea de „cineva iubit” duce la durere emoțională. Devine, deci, ușor de înțeles motivul pentru care preferăm să avem legături cât mai lungi, evitând despărțirile.
Sistemul limbic joacă un rol important în toate etapele cunoscute ale iubirii. Multe alte mamifere, și chiar și unele reptile, posedă un fel de sistem limbic mai puțin dezvoltat. Această parte a creierului pare să fi apărut înainte de primele primate, și nu odată cu ele. Cu alte cuvinte, creierele animale au experimentat forme incipiente de iubire cu sute de milioane de ani în urmă. Evoluția creierului a fost cea care ne-a împins strămoșii spre o dezvoltare capabilă să simtă tipul romantic de dragoste.
Fie că a fost infanticidul sau legătura puternică dintre mame și pui, s-ar părea că acestea sunt fenomenele datorită cărora suntem capabili să simțim iubirea, așa cum o știm în prezent. Iar pentru asta, ființele umane rămân profund îndatorate strămoșilor lor, primatele.
0 comments :
Trimiteți un comentariu