Un subiect de actualitate care a fost și este în continuare intens dezbătut îl constituie „Legea dării în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite” („Legea dării în plată”), promulgată de Președintele României și care intră în vigoare în termen de 15 zile de la data publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I. Este cunoscut faptul că la sfârșitul anului 2015 Președintele României a retrimis Parlamentului proiectul de lege în forma inițială, spre reexaminare, la acel moment considerându-se că modalitatea în care era redactat nu răspundea exigențelor de tehnică legislativă. În mod special, s-a considerat că textul propus nu reglementează suficient de clar domeniul de aplicare a legii, mai ales având în vedere derogările semnificative de la normele generale din Codul civil și Codul de procedură civilă pe care le conține. Varianta adoptată ulterior reexaminării și promulgată de Președintele României a clarificat unele dintre aspectele sesizate, însă continuă să comporte îndoieli cu privire la constituționalitatea sa în raport cu, de exemplu, principiul previzibilității și accesibilității normei legale, principiul libertății economice, principiul garantării proprietății și principiul neretroactivității legii. Îndeosebi această din urmă problemă ar putea conduce la paralizarea aplicării Legii dării în plată cu privire la contractele de credit aflate în derulare la momentul intrării acesteia în vigoare.Ne referim la prevederile art. 11, potrivit cu care
„ș…ț prezenta lege se aplică atât contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, cât și contractelor încheiate după această dată.
” Deși rațiunea socială (și chiar și cea electorală), a reglementării poate fi înțeleasă, este deasupra oricărei îndoieli că intervenția statului nu poate avea loc cu ignorarea principiilor constituționale care stau la baza statului de drept. În mod concret, redactarea actuală a reglementării citate nu ține cont de principiul consacrat în art. 15 alin. (2) din Constituție potrivit căruia legea civilă poate să dispună numai pentru viitor. Cu alte cuvinte, în ceea ce privește raporturile juridice izvorând din contracte încheiate sub imperiul reglementărilor anterioare, care nu prevedeau mecanismul unilateral al dării în plată a imobilului în vederea stingerii obligațiilor asumate prin contractele de credit, Constituția determină, prin principiul neretroactivității legii civile, imposbilitatea aplicării prevederilor Legii dării în plată.
Există o jurisprudență extrem de bogată a Curții Constituționale cu privire la aplicarea principiului neretroactivității legii civile. Astfel, cu titlu de statuare generală, Curtea a reținut într-o decizie pronunțată în anul 1994 că rațiunea înscrierii principiul neretroactivității în Constituție „
ș…ț se justifică prin faptul că asigură în condiții mai bune securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de drept, precum și datorită faptului că blochează nesocotirea separației dintre puterea legislativă, pe de o parte, și puterea judecătorească sau cea executivă, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept
” (Decizia nr. 9/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 326 din 25.11.1994). Într-un context mai concret, care a avut în vedere o situație similară celei vizate de prima teză a art. 11 din Legea dării în plată, Curtea Constituțională a statuat (sub semnătura unuia dintre autorii acestui material, ca președinte al Curții) că „
Aplicarea dobânzilor prevăzute la art. 5 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 19/1994, în redactarea modificată prin Legea nr. 82/1995, contractelor de împrumut sau de vânzare încheiate anterior publicării acestei legi în Monitorul Oficial al României ar constitui o încălcare a principiului neretroactivității legii civile consacrat la art. 15 alin. (2) din Constituție
” (Decizia nr. 79/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 15.08.2000). În acest fel, Curtea a stabilit că este interzisă aplicarea în raporturile juridice anterior constituite între părți a unor dobânzi înființate prin intermediul unei legi care a intrat în vigoare după momentul încheierii contractului. Această soluție se impune în mod firesc, fiind evident că decizia părților de a contracta nu putea să aibă în vedere decât efectele produse de acel act juridic în raport cu legea sub imperiul căreia a luat naștere, adică legea de la momentul încheierii contractului.
De altfel, unele aspecte de neconstituționalitate a Legii dării în plată au fost sesizate inclusiv de Guvernul României și de Consiliul Superior al Magistraturii. Prin punctele de vedere transmise, ambele instituții au criticat extinderea sferei de aplicare a legii dării în plată contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, detectând viciul de neconstituționalitate care este posibil să conducă, în practică, la lipsirea parțială de efecte juridice ale acestei soluții legislative.
După publicarea Legii dării în plată în Monitorul Oficial al României, Curtea Constituțională poate fi învestită cu controlul constituționalității acesteia în baza art. 146 lit. d) din Constituție, pe cale de „excepție de neconstituționalitate” ridicată în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial ori direct de către Avocatul Poporului. Este previzibil că în contextul diverselor litigii prilejuite de derularea contractelor de creditare, instituțiile bancare vor folosi instrumentul juridic al excepției de neconstituționalitate, având de partea lor argumente solide. Admiterea unei excepții de neconstituționalitate având ca obiect art. 11 din Legea dării în plată va constitui o amputare însemnată a acesteia, rămânând ca ea să poată fi aplicată numai cu privire la contractele de creditare încheiate după intrarea sa în vigoare.
Prof. dr. Lucian Mihai – Fost Președinte al Curții Constituționale,
Of Counsel
- RTPR în asociere cu Allen &
Overy
Avocat Valentin Berea - Partener - RTPR în asociere cu Allen & Overy
0 comments :
Trimiteți un comentariu