Dincolo de lupta economică și politică între americani, europeni și nemți, cu consecințe pe piețele financiare din întreaga lume, cazul celei mai mari bănci germane - Deutsche Bank, din ultimele săptămâni, scoate la iveală problemele profunde care macină un sistem bancar european rămas mult în urmă ca model de business și mentalitate.Acțiunile Deutsche Bank au ajuns la un minim de trei decenii, în condițiile în care economia germană este la maxime istorice din punct de vedere al puterii. La active de 1.800 de miliarde de euro, una dintre cele mai mari bănci ale Europei a ajuns la o valoare bursieră de 16 miliarde de dolari (15 miliarde de euro). Ca o comparație, Banca Transilvania are o capitalizare bursieră de 1,9 miliarde de euro, la active de 10 miliarde de euro.
Scăderea inflației mult mai mult decât cele mai optimiste așteptări, reducerea dobânzilor dincolo chiar de “zero”, lichiditatea în exces, o monedă unică - euro - care a făcut să dispară volatilitatea cursurilor valutare ale monedelor naționale (și acum grecii, italienii, francezii, portughezii suspină după acest lucru) au ajuns, ironic, cei mai mari dușmani ai băncilor comerciale europene și ai băncilor centrale.
Fără aceste lucruri, modelul lor de business a dispărut.
La București, decenii întregi băncile au trăit din dobânzile mari, inflație ridicată, fluctuație de curs atât în sus cât și în jos, costuri pe care le transferau clienților (prin marjă), statului (prin titluri de stat) sau băncii centrale (prin curs).
Dealerii povestesc cu nostalgie vremurile când era volatilitate și îi pârleau pe clienți cu diferențe mari de curs. Sau când Ministerul Finanțelor le vindea titluri de stat du dobânzi mari și ei stăteau pe ele făcând bani fără probleme. Când cursul se mișcă între 4,4510-4,4530 lei pentru un euro, ce să mai câștige? Când Ministerul Finanțelor emite titluri la dobânzi de 1 și ceva la sută, ce bani să mai faci?
Pentru că nu au o cerere suficientă de credite la nivelul lichidității în care se scaldă, orice sumă atrasă de la populație sau companii prin economisire a ajuns să se transforme într-o pierdere pentru bancă.
Toate băncile europene sunt pline de economiile populației și ale companiilor, cărora nu le mai fac față, nici chiar dacă le pun dobânzi negative. Europenii - în special nemții, austriecii, francezii, olandezii și chiar italienii - au economisit prea mult la bancă, iar băncile nu mai au ce să facă cu banii lor, pentru că nu au cui să dea credite.
Acum, când nu mai există nimic din acestea, băncile se confruntă cu o scădere a veniturilor chiar în valoare nominală, și cu o creștere de costuri care le mănâncă în final profitul, dacă nu chiar le aruncă pe pierdere.
De asemenea, dispare și modelul de funcționare al unor bănci centrale care în ultimele decenii avea ca țintă stabilitatea prețurilor și stabilitatea financiară, cel puțin în Europa și România.
Paradoxal, acum când costurile de finanțare sunt cele mai scăzute din istorie, cererea de credite este extrem de slabă.
Când era inflație și cursul creștea, companiile stăteau la coadă pentru credite. Acum toată lumea fuge când îi sună bancherii să le dea noi împrumuturi. Ce să facă cu banii dacă nu pot crește prețul produselor sau nu pot să vândă clienților mai multe produse din cauza competiției și supracapacității de producție.
La București, Banca Națională a redus din nou rezervele minime obligatorii în valută (banii pe care o bancă trebuie să îi țină la BNR din suma atrasă prin depozite) pentru că nici ea nu are ce face cu banii, și nici băncile. În aceste condiții, băncile de la noi vor da înapoi liniiile de finanțare către grupurile mamă. Prin această operațiune, 500 de milioane de euro mai pleacă din România, pe lângă cele câteva miliarde din ultimii ani.
În urmă cu 15-20 de ani, sistemul bancar românesc și economia se confruntau cu o lipsă acută de resurse financiare, în special în valută. Pentru că nu exista o economisire internă suficientă, resursele financiare ale populației fiind topite de inflație, România s-a deschis către grupurile financiare străine care au venit cu dolarii, euro și francii elvețieni de care avea nevoie.
Acum economisirea internă a ajuns să acopere necesarul de finanțare a creditelor, atât pe lei cât și pe valută, și de aceea băncile își duc înapoi banii acasă.
Având în vedere că modelul de business “inflaționist” a picat, băncile trebuie să se restructureze intern, dar nu știu încotro să o ia, pentru că nici în afară nu există ceva clar.
Economiile atrase de la populație și firme, în lipsa plasării lor ulterior în credite, pun o presiune extraordinară pe bilanțul și capitalul băncii. Băncile nu pot trăi numai din economiile atrase; doar dacă statul sau Banca Națională le iau ulterior banii la dobânzi mai mari, așa cum s-a întâmplat acum două decenii sau în perioada crizei (2008-2012).
Dacă inflație nu mai e, dacă fluctuația de curs și de dobânzi nu mai e sau sunt prea mici, se pune problema ce mai administrează banca centrală. Această întrebare apare din ce în ce mai mult la nivel european. Analiștii externi spun că băncile centrale trebuie să se îndrepte spre creditare și, mai mult decât atât, să fie făcute direct responsabile de administrarea riscului creditării și plasării banilor în instrumente financiare sofisticate de către bănci.
În lipsa îmbunătățirii creditării și a creșterii economice interne, s-ar putea ca banca centrală să fie nevoită să ajungă banca de dezvoltare a unui stat, cea care va finanța, poate într-un mod direct, infrastructura și proiectele publice.
Cum ar fi ca CNADNR sau Departamentul marilor proiecte să treacă la BNR?
0 comments :
Trimiteți un comentariu