Trec cel puțin o dată pe an peste podul de la Cosmești. Valea largă a Siretului, plopii albi din vale, malul înalt și galben, cum urci spre Tecuci... Mă simt acasă imediat ce trec podul.În vale sunt construite căsuțe, mici resorturi cu terenuri de footbal și tenis. Pe insulițele de nisip pe care Siretul le iartă, din când în când, pescarii stau cu orele, așteptând nimicul. Dar zarea e albastră, pădurile de plop și sălcii leagănă vântul, iar în spate, vara, se întind lanuri de porumb și grâu. Ce este timpul?
Trenul merge încet. Mașina nu poate trece de 70 pe șoseaua cu o singură bandă pe sens, dar, până la urmă, spre ce ne grăbim?
În urmă cu 100 de ani abia trecuți (era vara lui 1917) în această vale a Siretului au murit și au fost răniți cel puțin 100.000 de oameni - 27.000 de români, 24.000 de ruși, 60.000 de nemți, în nici două săptămâni, spun istoriile. Am îndrăzneala să cred că niciunul nu era vinovat de vreun păcat de moarte.
Văd, din tren, an de an, mausoleul de la Mărășești, la nici zece kilometri de pod. Am intrat în muzeu, o singură dată, când eram copil, cu școala. Dar în gară la Mărășești ajung de cel puțin două ori pe an.
Pentru că sunt reporter, am bătut țara în lung și-n lat. Am crezut multă vreme că cele mai triste orașe din RO sunt cele din Valea Jiului. Nu. Cred că cel mai trist oraș din România este Mărășești. Nu voi spune de ce. Nu azi.
Satul meu, Ivești, a avut nenorocul să se afle aproape de linia întărită a frontului Focșani - Nămoloasa – Galați, fie că a fost vorba despre primul mare război sau despre ce-l de-al doilea. O linie ce urmează cursul Siretului, un iad de apă ce inunda, în vremea copilăriei noastre, zeci de mii de hectare aflate între Siret și Bârlad -, începând dinspre Tecuci și dincolo de Nămoloasa și Vadu Roșca.
Nu știu cum este prin alte părți, în satele noastre din Moldova sunt monumente construite în curtea bisericilor pe care sunt trecute numele celor morți în războaie. Mii. Dacă ar fi să bat satele dinspre Tecuci, măcar până spre Hanu Conachi – cam 30 - 35 de kilometri, aș strânge mii de nume. Sigur că lumea i-a uitat, durerea se cicatrizează, până moare și ea. Până la moartea durerii rămân nume, mii, și zeci și mii de dureri consemnate pe monumentele bisericilor. Imi arăta, odată un unchi al meu, pe o astfel inscripție în piatră și era atât de emoționat că eu, copil fiind, am început să plâng: “a fost bunicul meu!” Nu poți plânge o istorie pe care nu ai trăit-o, dar uneori trebuie să te oprești. Și să te gândești: ce-i cu tine, ce e cu viața ta, ce este cu istoria ta.
Pentru mine România este peste tot. Pentru că am surori, nepoți, verișori, mătuși, prieteni, zburătăciți prin toată lumea. Dar podul de la Cosmești este unic. Abia când îl trec, spre Tecuci, mă simt acasă. Îl trec de 25 de ani, de când m-am mutat în București. Nu m-am gândit, până anul acesta că, în această vale largă a Siretului, acum 100 de ani, s-a judecat destinul meu.
0 comments :
Trimiteți un comentariu