Deși nu a fost o premieră – pentru că Ziarul Financiar organizează de multă vreme reuniuni cu ștaif – summitul ZF Bankers 2020 s-a remarcat prin câteva note speciale. În primul rând, tematica: provocări pentru sistemul bancar în vremea unei crize în care riscurile cresc în progresie geometrică. Apoi, nivelul academic, asigurat de valoarea participanților: manageri și specialiști de vârf în afaceri bancare și financiare.O reuniune cum ne-am dori să fie toate dezbaterile ce-și propun să analizeze teme de importanță cardinală pentru sănătatea societății. Cu toate că – fapt important! – în niciun moment, din cele două zile de summit, dialogurile nu s-au purtat deloc cu mănuși. Nici măcar de catifea. Săbiile s-au încrucișat în jurul unor subiecte dure, precum intermedierea financiară, capitalizarea, lichiditatea, solvabilitatea, dobânzile.
Două zile de confruntări din care s-au născut idei pentru alte confruntări. Idei, argumente, teme noi. Ar fi deci păcat să i se pună punct dezbaterii. Și chiar asta îmi propun în comentariul de azi, cu speranța că dezbaterea va continua, să mă înscriu la cuvânt. Mai cu seamă că, așa cum era și firesc să se întâmple, mai toate temele analizate au rămas deschise.
Dobânda de politică monetară a băncii centrale bunăoară, subiect de dispute nefinalizate în condițiile în care opiniile cu privire la limitele până la care ar putea să coboare acest indicator-reper au fost diversificate și contradictorii, rămâne și mai departe un pariu cu miză mare. Pentru că, în dezbaterea subiectului în cauză, sunt în joc nu numai idei, nu numai opinii, ci și interese.
Cei care susțin că, în criza actuală, Banca Națională ar trebui să intervină cu o reducere majoră a dobânzii de politică monetară nu țin seamă de un detaliu extrem de important. Și anume, că așa cum a comunicat public încă de la începutul lunii martie, strategia BNR a fost dominată de intervenții în amonte. La fel va fi și în continuare. Va acționa anticipat, acolo și când riscurile încep să se formeze.
Dobânda de politică monetară a BNR era 2,50 la sută când se anunța criza. O dobândă ce nu era nicidecum mare în condițiile în care, timp de doi ani, a fost pe post de baraj în fața ciclului inflaționist lung, ce a dus România în situația de a avea cel mai mare nivel de creștere a prețurilor din Uniunea Europeană. Iar BNR a făcut față unei inflații galopante, pe care a și domolit-o, cu o dobândă real-negativă. Pentru că inflația urcase la cote înalte, până la 5,41 la sută.
Aceasta era situația la începutul lunii martie. Banca Națională calmase inflația, până la 3 la sută însă, în condițiile în care cele mai multe țări din UE erau în deflație, făcându-și loc să acționeze anticipat și să reducă dobânda de politică monetară. Până unde? Până la limita creată. Și nu dintr-o dată, ci în etape.
Prima reducere a avut loc în martie 2020, în contextul măsurilor prin care BNR a accelerat activarea amortizoarelor de riscuri. Atunci dobânda a coborât cu 0,50 de puncte procentuale, de la 2,50 la 2,00 la sută. La a doua reducere, cea din 29 mai, de numai 0,25 puncte procentuale, dobânda a scăzut de la 2,00 la 1,75 la sută. Și iată cum, acest amortizor de riscuri, dobânda de politică monetară, supranumită dobânda cheie - pentru că deschide multe uși, între care: 1) arată tendințele politicii monetare; 2) indică la ce costuri băncile obțin lichiditate de la banca centrală; 3) influențează dobânzile la care băncile se împrumută între ele pe piața interbancară; 4) trasează jaloane pentru diversitatea dobânzilor practicate de băncile comerciale în relațiile contractuale cu creditorii și cu debitorii lor – a deschis seria de măsuri din pachetul de criză asigurat de BNR.
În împrejurările date, banca noastră centrală s-a văzut obligată să recurgă la un „arbitraj riguros“: să facă o politică monetară în acord cu realitățile concrete ale României și, totodată, să nu se distanțeze periculos de ceea ce fac alte bănci centrale. Dobânda-cheie de 1,75 la sută dovedindu-se optimă pentru a susține această strategie. Trei ar fi fost principalele costuri ale unui tratament mai dur: 1) ar fi fost lovită creșterea economică, probabil s-ar fi ajuns chiar la recesiune mult mai dură; 2) s-ar fi produs o scumpire considerabilă a creditelor; 3) etapele de reduceri de venituri ar fi fost mai multe și mai severe. Dar nu s-au produs aceste blocaje. Banca centrală a folosit o strategie de politică monetară care nu a lăsat loc nici pentru relaxări inutile și nici pentru restricții inutile. Având grijă să nu sufoce stabilitatea financiară.
0 comments :
Trimiteți un comentariu