Economistul Paul Krugman, laureat al premiului Nobel, face într-un articol publicat în The New York Times o comparație între Europa lovită de criză din prezent și cea a anilor ’30 și arată că atașamentul față de politicile de austeritate face ca Europa să-și revină mult mai greu decât a făcut-o din Marea Depresiune, cea mai severă criză economică a secolului trecut.Nu i-am dat prea multă atenție președintelui Franței François Hollande după ce a fost clar că nu are de gând să abandoneze politica europeană distructivă centrată pe măsuri de austeritate. De data aceasta însă, președintele a făcut un lucru cu adevărat scandalos, scrie Krugman.
Nu mă refer, desigur, la presupusa lui relație amoroasă cu o actriță, care, chiar dacă ar fi adevărată, nu este nici surprinzătoare (doar suntem în Franța), nici deranjantă. Nu, ceea ce șochează este adoptarea de către Hollande a mult blamatei doctrine economice de dreapta, ceea ce ne arată că dificultățile economice cu care Europa încă se confruntă nu pot fi puse doar pe seama ideilor proaste ale dreptei. Da, conservatorii lipsiți de compasiune și înțepeniți în ideile lor au trasat politica, dar au fost sprijiniți și girați de politicienii confuzi și lipsiți de coloană vertebrală ai stângii moderate.
În acest moment, Europa pare că își revine după recesiune, iar economia ei dă semnele unei creșteri ușoare. Însă această revenire palidă vine după ani întregi de rezultate dezastruoase.
Cât de dezastuoase? Să vedem: Deja în 1936, șapte ani de la izbucnirea Marii depresiuni economice, o parte considerabilă a Europei creștea rapid, iar PIB-ul per capita începea din nou să stabilească recorduri. Astăzi în Europa PIB-ul real per capita este mult sub vârful atins în 2007, și crește lent în cele mai fericite cazuri.
A o duce mai prost decât în timpul Marii depresiuni e o realizare remarcabilă. Cum au izbândit europenii atunci? În anii ă30, mare parte a țărilor europene au abandonat conformismul economic. Acestea au renunțat la sistemul monetar cu etalonul aur, nu s-au mai străduit să-și echilibreze bugetele, iar unele dintre ele au început un amplu proces de dezvoltare militară, al cărui efect a fost stimularea economică. Rezultatul a fost revenirea puternică începând cu 1933.
Europa modernă este din punct de vedere moral, politic și uman un loc mult mai bun. Angajamentele comune de respectare a principiilor democrației au asigurat pacea durabilă, plasa de siguranță socială a redus impactul șomajului ridicat, iar acțiunea coordonată a ținut în frâu pericolul colapsului financiar. Din păcate, reușita Europei de a evita dezastrul a avut ca efect secundar atașamentul față de politicile conformiste. Niciuna din statele membre ale zonei euro nu a renunțat la moneda unică europeană, deși euro este o cămașă monetară de forță. Nemaifiind nevoie de creșterea cheltuielilor militare, statele europene nu au abandonat austeritatea fiscală. Toate acționează cu prudență și fac ceea cea se presupune a fi corect. Iar căderea continuă.
În acest peisaj deprimat și deprimant, Franța nu este chiar cel mai slab jucător. Într-adevăr, se târăște în urma Germaniei, pe care au ajutat-o exporturile formidabile, dar rezultatele Franței au fost mai bune decât cele ale multor state europene. Și nu mă refer doar la țările afectate de criza datoriilor. Creșterea economică a Franței a depășit-o pe cea a unor stâlpi ai conformismului economic precum Finlanda și Olanda.
Ultimele date arată într-adevăr că Franța nu a contribuit la avansul recent al economiei europene. Mulți observatori, inclusiv Fondul Monetar Internațional, pun performanța slabă a Franței mai ales pe seama politicilor de austeritate. Acum însă, președintele Hollande vorbește fără ezitare despre planurile lui de a schimba cursul Franței, și se simte în asta disperarea.
În contextul prezentării planului său de a diminua taxele pe forța de muncă plătite de companii și de a tăia cheltuielile publice pentru a acoperi această reducere, Hollande a declarat: „Trebuie să luăm măsuri în privința ofertei“, adăugând că „oferta creează cererea“. Este o replică aproape fidelă a sofismului deja demascat, cunoscut drept legea lui Say – care pretinde că nu este posibilă reducerea generală a cererii pentru că populația trebuie să-și cheltuiască banii pe ceva. Afirmația este falsă și situația actuală o dovedește. Realitatea arată că Franța are o abundență de resurse de producție, atât forță de muncă cât și capital, care stau în așteptare pentru că cererea este mică. Dovadă inflația care scade rapid. Franța, ca de altfel întreaga Europă, se apropie periculos de mult de capcana deflaționistă de tip japonez.
Ce să însemne faptul că președintele Hollande a îmbrățișat tocmai acum strategiile dreptei?
Așa cum am spus, este un semn al eșecului politicilor de centru-stânga europene. Timp de patru ani, Europa a fost în febra austerității, cu rezultate în mare parte dezastruoase. Schimbarea strategiei lui Hollande vrea să transmită că modestul avans economic actual este un triumf al măsurilor de austeritate. Având în vedere problemele cauzate de politicile de austeritate, te-ai fi așteptat ca politicienii de centru-stânga să ceară cu vehemență o schimbare a strategiei. Totuși, peste tot în Europa, formațiunile de centru-stânga au fost, în cel mai fericit caz (exemplu, Marea Britanie) foarte puțin critice la adresa acestor măsuri, și cel mai adesea s-au făcut mici și au plecat capul cu obediență.
Când Hollande a devenit președintele economiei numărul doi din zona euro, mulți au sperat că va lua atitudine. În schimb, el a căzut pradă aceleiași atitudini obediente, care acum s-a transformat în colaps intelectual. Iar cea de-a doua depresiune a Europei continuă.
Articol publicat în ediția tipărită a Ziarului Financiar din data de 21.01.2014
0 comments :
Trimiteți un comentariu