Într-un nou episod dedicat de Financial Times anului în care euro a fost salvat, jurnalistul Peter Spiegel descrie noi întâmplări din culisele întâlnirilor liderilor lumii, despre cum cancelarul german Angela Merkel a trecut de la furie atunci când i s-au pus în față unei strategii anticriză întocmite fără știrea ei la acceptarea acesteia, dar cu propriile condiții.De îndată ce a primit bucata de hârtie pe care președintele american Barack Obama o distribuise participanților la reuniunea G20, cancelarul german Angela Merkel a ridicat garda. “Ce este asta?” a întrebat ea. “N-am mai văzut-o până acum”.
Obama a descris documentul ca fiind o sumă de idei pe care el și șapte lideri europeni prezenți la summitul G20 de la Los Cabos din Mexic erau dispuși să le susțină la finalul reuniunii.
Majoritatea ideilor de pe hârtie rezumau decizii care fuseseră luate la nivel formal. Dar, spun oficialii care au citit documentul, ultimul punct era o noutate,: el reprezenta susținerea totală a unui plan pe care demnitarul așezat la masă lângă Merkel, premierul italian Mario Monti, nu îl oferise decât ca pe o variantă de lucru în discuțiile informale.
Planul, la care Monti și consilierii săi cei mai apropiați lucraseră timp de mai multe luni înainte de summitul din iunie 2012, prevedea ca Banca Centrală Europeană să protejeze țările din zona euro dacă erau atacate de piețele financiare cumpărându-le obligațiunile.
Numai țările „virtuoase” care se supun regulilor bugetare ale Uniunii Europene ar fi fost sub condițiile de atunci eligibile. Dar planul lui Monti asigura plafonarea costurilor de finanțare în cazul în care acestea ar fi urcat spre niveluri periculoase, ceea ce se întâmpla deja cu Italia și al Spania.
„Am vrut să dezvoltăm ceva care să nu fie periculos pentru controlul masei monetare din Europa, să nu ofenseze purismul german, să ajute concret la moderarea spreadurilor obligațiunilor, dar care putea fi câștigat doar ca recomensă pentru virtute”, a afirmat Monti pentru Financial Times.
Pe măsură ce citea pagina respectivă, Merkel devenea tot mai nervoasă. „Devenise absolut lividă”, a spus o persoană prezentă la discuții. Deși obiecțiile ei erau procedurale, era clar că delegația italiană și cea americană conspiraseră pentru a o convinge să susțină un program de cumpărare de bonduri care ar fi schimbat fundamental modul de luptă împotriva crizei din zona euro.
Având de înfruntat obiecțiile exprimate dur de Merkel, Obama s-a adresat lui Michael Froman, organizatorul summitului și șeful departamentului de economie internațională al Casei Albe, pentru a-l întreba dacă a pus sau nu documentul și la dispoziția celorlalte delegații – gest pe care mulți l-au văzut ca fiind o modalitate delicată de a pune capăt blocajului.
La momentul respectiv acest eșec părea să fie încă un efort ratat al președintelui Obama și al celor care au conspirat alături de el de a sprijini crearea unui zid de protecție mai mare pentru a apăra țările „asediate” din zona euro.
Privind retrospectiv, acela a fost ultimul punct de cotitură al crizei. La trei luni după momentul tensionat de la summit, Merkel și-a oferit sprijinul pentru un alt program de cumpărare de bonduri, la fel de ambițios, creat tot de un tehnocrat italian, președintele Băncii Centrale Europene. Acest lucru avea să pună capăt crizei existențiale cu care s-a confruntat euro timp de trei ani.
Planul, făcut public după ce personalul BCE a lucrat intens o vară întreagă la construcția sa după declarația lui Draghi că „va face tot ce este necesar” pentru a se asigura că euro va supraviețui – a fost salutat ca fiind „lovitura de grație” dată crizei zonei euro.
Dar programul șefului BCE probabil că nu ar fi liniștit piețele dacă nu ar fi avut binecuvântarea cancelarului german, pe care Merkel a dat-o în pofida obiecțiilor exprimate public față de plan de puternica bancă centrală germană Bundesbank.
Un an în care părerile s-au schimbat
Rezervele inițiale ale lui Merkel față de de planul lui Monti veneau din concepția ei despre modul de funcționare a zonei euro. Ea considera că nu este rolul politicienilor să stabilească randamentele obligațiunilor. În schimb, crearea de către BCE a unui plan propriu ar fi fost o decizie potrivită pentru o bancă centrală.
Dar mulți oficiali, mai ales cei care au lucrat cu echipa ei, au susținut că decizia lui Merkel de a sprijini într-un final programul lui Draghi a reflectat o schimbare în perspectiva Berlinului care a durat un an. Dacă viziunea inițială a Germaniei despre zona euro – fără bailouturi, fără împărțirea datoriilor și pentru anumiți oficiali fără Grecia – devenea imposibil de atins, Berlinul avea să se asigure că împărțirea poverii presupunea un control centralizat.
În decembrie 2011 Merkel a câștigat acordul necesar pentru ca toate țările din zona euro să își introducă în constituții regulile bugetare stricte ale UE. Iar la două săptămâni după conflictul de la Los Cabos, cancelarul a încheiat un acord care a marcat cel mai mare transfer de suveranitate de la crearea monedei unice: băncile europene cu probleme puteau fi salvate prin fonduri comune ale zonei euro, iar în schimb supravegherea și lichidarea acestor instituții urmau să treacă de sub control național sub controlul UE.
Anumiți oficiali care au lucrat cu Draghi spun că obținerea susținerii lui Merkel pentru planul italianului de cumpărare de bonduri, cunoscut formal sub denumirea de Outright Monetary Transactions (trazacții monetare directe – n.r.), a fost rezultatul unui plan bine pus la punct de cultivare a relației politice cu cancelarul german.
Înalți oficiali apropiați ambilor lideri au recunoscut că Draghi a fost mult mai dispus să intre în dialog cu Merkel și cu alți lideri politici decât predecesorul său, Jean-Claude Trichet, care prefera să discute doar cu colegii din BCE.
Fără să compromită independența instituției sale, Draghi a lucrat la nivel informal cu Merkel, testând cu grijă terenul pentru a vedea ce ar fi acceptabil, pe când Trichet a preferat medii formale precum summiturile UE, spun unii oficiali.
Dar alții insistă că a pune câștigarea sprijinului lui Merkel pe seama șarmului lui Draghi și a campaniei sale de cucerire este prea simplist. „Nu a fost un acord (între cei doi – n.r.)”, spune unul dintre ei. „Nu am primit nimic în schimb”. Mai mulți oficiali consideră că disponibilitatea lui Merkel de a susține programul OMT arăta cât de profundă devenise criza în vara aceea.
Atunci când consiliul de guvernatori al BCE s-a înnoit prin venirea lui Joerg Asmussen din partea Germaniei și a lui Benoit Coeure din partea Franței, lucrurile au început să se schimbe.
La fel ca Draghi, care și-a petrecut cea mai mare parte a carierei guvernamentale ca șef al Trezoreriei italiene înainte de a veni la conducerea băncii centrale italiene, Asmussen și Coeure nu erau bancheri centrali tradiționali. Amândoi și-au construit cariera în ministerele de finanțe din țările lor, unde s-au obișnuit cu duritatea jocului politic.
„Bancherii centrali sunt foarte sensibili. Dacă jumătate de propoziție dintr-un ziar este critică la adresa lor, se simt profund ofensați”, spune un oficial care îi cunoaște bine pe cei trei. „Când vii de la Trezorerie, ai parte de așa ceva în fiecare zi. (Toți trei erau – n.r.) obișnuiți cu mult mai multă presiune publică și cu un mediu mai murdar”.
Cei doi oficiali pragmatici au devenit oamenii de bază din echipa lui Draghi de luptă împotriva crizei, construind punți de legătură cu Parisul și cu Berlinul, pe care predecesorii lor nu au reușit să le construiască.
În contextul haosului provocat de două alegeri din Grecia care aproape au condus la un „Grexit” și al unor noi temeri privind băncile Spaniei, panica s-a întors pe piețele de obligațiuni în mai. Conglomeratul bancar Bankia, creat prin fuziunea băncilor de economii culcate la pământ de spargerea bulei imobiliare – a falimentat, necesitând o naționalizare parțială. Îngrijorările privind sănătatea băncilor europene s-au extins la nivelul întregului sistem bancar.
Draghi și-a dat seama că trebuie să facă mai mult. La începutul lunii iunie a început să discute cu un cerc restrâns de confidenți, inclusiv Asmussen și Coeure, despre nevoia creării unui nou plan de luptă împotriva crizei.
„Poate fi vorba despre vreme de pace sau vreme de război”, a spus Asmussen, adăugând că aceasta este o situație excepțională.
Dovezile că a venit războiul apăreau din ce în ce mai des. Companiile își făceau planuri de rezervă pentru o spargere a zonei euro. Băncile își țineau banii destinați operațiunilor zilnice în subsidiare din alte țări – o politică scumpă, dar care le-ar fi protejat în cazul în care zona euro s-ar fi rupt. Costurile de împrumut ale Italiei și Spaniei au crescut.
La BCE discuțiile despre cum să fie oprită panica s-au intensificat. Dar chiar și apropiații lui Draghi au fost surprinși când, la sfârșitul lunii iulie 2012, acesta a spus că banca centrală a zonei euro va face „orice este necesar” pentru a împiedica fărâmițarea uniunii monetare.
Cuvintele lui au avut un efect imediat de calmare a piețelor. Acum oficialii BCE trebuiau să construiască o strategie pentru a-și susține afirmațiile.
Când Draghi a făcut publică versiunea finală a planului său în septembrie 2012, vântul politic se schimbase la Berlin. Merkel și-a dat în mod public binecuvântarea pentru planul lui Draghi. Într-un discurs ținut a doua zi după anunțul lui Draghi, ea a subliniat necesitatea unor reforme economice ca precondiție pentru planul lui Draghi. „Existența unor condiții este un aspect foarte important”, a spus ea. „Controlul și sprijinul merg mână în mână”.
În ziua în care Merkel a făcut declarațiile, randamentele pentru obligațiunile pe zece ani ale Italiei au închis sub 5,1% pentru prima dată în cinci luni. Randamentele obligațiunilor spaniole au coborât sub 6% pentru prima dată în patru luni. Aceste niveluri nu au mai fost atinse niciodată de atunci. Criza datoriilor europene s-a încheiat.
Doi ani mai târziu, acțiunile precipitate și improvizate din ultimul an al crizei au salvat moneda unică. Dar zona euro este departe de a-și fi revenit complet. În sudul Europei nivelulrile datoriilor sunt extreme. Șomajul rămâne aproape de maximele istorice, ca efect al măsurilor dure impuse de instituțiile internaționale în lupta împotriva crizei. Partidele anti-UE ar putea să beneficieze de pe urma efectelor negative ale situației actuale. Dar uniunea monetară cu o vechime de 15 ani a trecu testul cel mai important: în momentul cel mai dificil al său, liderii europeni au făcut tot ce a fost necesar pentru a împiedica destrămarea uniunii monetare.
„Am ales pentru Europa și pentru euro, ca atare pentru Grecia”, a declarat Merkel aproape de sfârșitul crizei. „Dacă euro cade, atunci cade Europa”.
0 comments :
Trimiteți un comentariu