Învățații români știau, încă de demult, „că numai acei bani sunt buni care umblă în toată lumea“. Ei aveau cunoștință despre ideile gânditorilor din Cilicia – denumire antică a unei așezări din Asia Mică, a cărei capitală devenise vestită pentru viața ei culturală și pentru școlile de acolo –, care erau convinși că banul, oricând și, mai cu seamă, când ai nevoie de el, e bun numai dacă poate fi nervul care mișcă lucrurile.Deloc întâmplător însă, în baza acestei bogate moșteniri, de îndată ce Unirea de la 1859 a devenit fapt împlinit, visul unei monede naționale a renăscut cu și mai multă forță. Noua monedă, leul, a devenit repede un simbol național. Asemenea drapelului țării.
ANOTIMPURILE LEULUI
În vremurile moderne, când România din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și-a făcut bancă centrală cu 33 de ani înaintea Statelor Unite ale Americii, a 16-a în cronologia băncilor centrale de pe întreaga planetă, elitele țării – care au înțeles că banii înseamnă putere, înseamnă prosperitate și n-au încetat să cultive încrederea în moneda națională tot așa cum sădeau încredere în armată, în școală, în biserică – au făcut din leul românesc un ban de largă circulație, o monedă tare, ce era primită pretutindeni.
Generațiile care au alcătuit, din 1880 si până în 1945, capitalul uman al Băncii Naționale a României, având conștiința faptului că banul este nervul lucrurilor, s-au bătut să-i confere leului prestigiu și putere. Și au reușit. În pragul Primului Război Mondial, România realiza al 11-lea PIB ca mărime din Europa, clasându-se înaintea Suediei, Finlandei, Norvegiei, Danemarcei, Portugaliei, Greciei, Turciei. Treizeci de ani mai târziu, ministrul de externe al lui Hitler, Ribbentrop, a fost nevoit să recunoască - era în 1943 - că „leul este cea mai bine acoperită (cu aur și cu mărfuri – n.a.) monedă din Europa“.
După război însă, când istoria a plasat România dincoace de „cortina de fier“, într-o lume ce-i era străină, leul, chiar dacă a trecut prin momente mai bune sau mai rele, după împrejurări, în general a avut soarta monedelor din zona țărilor comuniste. Niciuna dintre aceste monede, și în primul rând „moneda fanion“, rubla, nu era convertibilă, nu umbla prin lume, iar în cele din urmă, când sistemul comunist s-a prăbușit în 1989, una dintre cauze a fost aceea că monedele din această zonă și-au pierdut trăsătura de nerv care mișcă lucrurile. Leul, în anii 1980, nu mai avea deloc putere. După ce, în 1981, România intrase în încetare de plăți, trocul era în vogă. Nici măcar mita nu mai era acceptată în lei.
LA UN LEU ÎN CIRCULAȚIE ÎN MAGAZINE ERAU MĂRFURI DE NUMAI 9 BANI
Populația României a intrat în anul 1990 având în buzunare și la CEC 300 miliarde de lei. Erau mulți, foarte mulți acesti bani... dar anemici! În plus, oamenii nici nu prea aveau ce să cumpere. Mărfurile de strictă necesitate lipseau din magazine. Iar acestor bani, „în plus“, li s-au adăugat alți bani, în cea mai mare parte adunați fără o bază economică. Așa că, în fața noii puteri, prima cerință era absorbirea acestui surplus de masă monetară.
În toamna lui 1990 intrasem în echipa „Curierului Național“, ziar în pregătire, programat să apară pe piață la 5 decembrie, și mă ocupam de proiecția spațiilor rezervate economiei, ce aveau să fie generoase în acest cotidian. Noi, jurnaliștii de la rubricile economice, eram atenți la mișcările ce aveau loc ori se anunțau la Banca Națională. Pentru că, după 1 ianuarie 1990, în economie începuseră să fie simțite unele schimbări. Întâi și întâi, nu mai aveam planificare. Și nici comandă economică „de sus“. Treptat, pe măsură ce ne luminam, am început să vorbim despre contracte în loc de relații centralizate, dictate prin plan. Și chiar despre promovarea stimulentelor materiale în locul celor exclusiv morale.
Nicio noutate nu se anunța însă dinspre lumea banilor. În ochii românilor, atunci, banii puteau trezi fascinație, miraj, obsesii chiar, dar rareori ei erau priviți în dimensiunea lor esențială de motor al vieții economice. Așa am fost „educați“. Statul comunist s-a zbătut să acumuleze bani, i-a folosit când i-a avut, câți a avut, dar a făcut propagandă furibundă unui viitor iluzoriu în care „repartiția se va face după nevoi“, iar omenirea „va scăpa de pacostea plăților“. Lozinca suna frumos: „Totul va fi gratuit, tovarăși“.
De fapt, comunismul a încercat să rupă banii de sensul lor istoric conferit de capitalism: acela de resursă a dezvoltării. Decenii la rând nu ne-a preocupat prețul banilor. Plafoanele de credite erau stabilite prin plan. La fel și ratele dobânzilor, care se mențineau la un nivel derizoriu. Nici prețurile mărfurilor nu depindeau de jocul firesc al pieței. Prin plan se decidea: marfa cutare costă atât. Marfa în cauză avea cu totul altă valoare, dar prețul ei era ținut în loc din motive ideologice. Mitul „stabilității“ prețurilor și banilor era mai presus de orice. După ce au fost blocate exporturile, s-a văzut că importurile nu aveau cum să renască. Era nevoie de valută. Ori de câte ori era pronunțat cuvântul valută privirile se îndreptau către Banca Națională. Or, în Lipscani 25 nu funcționa o bancă centrală. Și nu exista o piață valutară. Banca Națională mergea înainte, așa cum fusese reorganizată în baza legilor din 1970, cu unele atribuții de bancă centrală, dar fiind în esență o bancă de unde întreprinderile își primeau creditele repartizate prin plan – valută pentru importuri, lei pentru producția internă - numai că în noile împrejurări istorice nu mai era plan și nu mai veneau de la centru nici valută, nici lei. Rezultatul? Se ajunsese ca, în magazine, să fie mărfuri de numai 9 bani pentru 1 leu în circulație.
„DACĂ MURGESCU NU MUREA, TRANZIȚIA NOASTRĂ ARĂTA ACUM CU TOTUL ALTFEL“
În toamna lui 1990, mă întâlneam frecvent cu profesorul Gheorghe Dolgu. Fusese rector al ASE-ului, ministru adjunct la externe și, mai cu seamă, avusese un rol important în organizarea publicațiilor economice de dinainte de decembrie 1989. Era și el mirat că nu se mișcă nimic la Banca Națională, unde era nevoie de o reformă profundă, care s-o întoarcă radical cu fața către economia de piață. Dolgu îi cunoștea pe mulți dintre specialiștii de la BNR, erau profesioniști încercați, dar era nevoie de o decizie politică și de un creier care să se angajeze într-o reformă în stil mare.
De la profesorul Dolgu am aflat, cu două zile înainte de 4 septembrie 1990, că va fi numit un nou guvernator la Banca Națională. Numele lui: Mugur Isărescu. Am întrebat dacă are „carte de vizită“. Mi-a spus că are. A fost aproape 20 de ani în echipa academicianului Costin Murgescu, la Institutul de Economie Mondială. Si-a dat doctoratul în anii 1980, cu profesorul Costin Chirițescu, cu o teză despre schimburile valutare. Iar de șapte luni e consilier economic la ambasada noastră din Statele Unite, unde pregătește reluarea relațiilor României cu Fondul Monetar Internațional și cu Banca Mondială. Au găsit, în sfârșit, omul potrivit.
Să fi fost 20 de ani în echipa lui Costin Murgescu era ceva. Ascultasem câteva conferințe ale profesorului despre mersul ideilor economice la români, temă din care a făcut o carte de referință. Murgescu era fascinant. În 1964, anul „Declarației de independență“, scrisese o carte despre poziția României față de opțiunea sovietică de a ne obliga pe noi, în cadrul CAER, să ne ne limităm activitatea economică la agricultură și la industria legată de agricultură, care în ziua scoaterii ei în vânzare a produs o atât de mare îmbulzeală încât au fost sparte geamurile la librăria Eminescu. De altfel, au circulat și au făcut epocă vorbele academicianului Postolache, care a spus că „dacă Murgescu nu murea, în august 1989, reforma noastră ar fi arătat cu totul altfel“.
Mai mulți dintre colaboratorii profesorului, de la Institutul de Economie Mondială, erau deja, în guvern ori în instituții centrale, în puncte cheie ale tranziției la economia de piață. Între ei, Eugen Dijmărescu, Napoleon Pop, Victor Babiuc, Adrian Constantinescu, Petru Rareș și Constantin Pota. Iar Adrian Severin, ministrul reformei, realizase lucrări în cadrul institutului. Acum intra în scenă Mugur Isărescu.
PRIMA URGENȚĂ – VALUTA
Valuta forte – fie dolarul, fie alte monede din clasa de sus – deschidea uși pe care leul nu le putea deschide. Iar noi, în drumul spre o altă condiție economică, am întâlnit o mulțime de uși încuiate. Nevoia de dolari, de alte valute s-a născut din nevoia noastră de importuri de resurse energetice, de materii prime, de tehnologii avansate, de alimente, de alte bunuri de consum, de servicii. Dar aveam nevoie de valută și pentru a ne reîntregi rezervele valutare în absența cărora convertibilitatea leului nu ar fi fost mai mult decât un vis imposibil de împlinit fără o bancă centrală reformată.
Prima misiune a guvernatorului Isărescu: piața valutară. Iar noul guvernator era specialist în schimburi valutare. Încerc acum, după trei decenii, să recompun din memorie acel timp. Era un început. Multe dintre vechile reflexe încă dăinuiau. Dar România a dobândit repede o piață valutară, una funcțională, în acei ani tumultuoși, grei și importanți. Ani în care vremurile noi au dat continuu pe față toate rănile societății. Adunate în zeci de ani înainte de decembrie ’89. Zgândărite, de cele mai multe ori cu duritate, au provocat dureri. Iar alinarea, un timp, era căutată numai „sus“. Oamenii n-aveau obișnuința să privească în ei și să caute acolo soluții. O așteptau să vină de sus dar timpul se derula surprinzându-i cu adevăruri nu tocmai lesne de acceptat de către societatea românească: economie de piață, deschideri către lume, capitalism.
Dar timpul, care trecea repede, nu mai era doar o idee ce lega săptămâni, luni, ani. Calendarul. Tot rupând foi din calendar, una după alta, oamenii încercau să înțeleagă vremea care se grăbea atunci.
0 comments :
Trimiteți un comentariu