Inflația urcase, în 1993, la 300 la sută, rată anuală ce atinsese un record istoric. Iar această inflație fără egal nu doar că a mușcat din nivelul de trai cu două guri, pentru că decima economiile populației în timp ce toate mărfurile se scumpeau, dar a pus în dificultate și rata de schimb a leului.Strategia Băncii Naționale, de a plasa cursul leu-dolar în trena creșterii prețurilor, cu rolul de ancoră antiinflaționistă, s-a dovedit una de succes. Încă din 1994, prin politica monetară promovată, BNR a reușit în bună măsură să stăvilească șocul inflaționist. Si asta în împrejurările dificile ale acelui timp, când România continua și după decembrie 1989 să poarte povara carantinei financiare, de care avea să scape abia în 1996.
A REPORNIT CEASUL PIEȚEI VALUTARE
La 18 februarie 1991, după ce timp de 45 de ani piața valutară românească „și-a înfășurat steagul în jurul inimii, așteptând să treacă urgia“ (metaforă folosită Nicolae Iorga pentru vremuri de restriște), la București a fost redeschisă piața schimburilor valutare. Sub egida Băncii Naționale, în Palatul Vechi al Băncii Naționale.
Prima etapă a noii piețe, cea a fixing-ului valutar, a funcționat între 18 februarie 1991 și sfârșitul anului 1992. În tot acest timp cursurile se formau prin mecanismul fixingului, la Banca Națională, fără ca băncile comerciale să aibă un rol de primă linie. Ele acționau doar în numele și în contul clienților, ca instituții de intermediere, fără să participe direct la formarea cursului de echilibru. Iar acest curs era fix, cu valabilitate de azi până mâine, durata lui de viață fiind de 24 de ore.
Următoarea etapă, ce a debutat în 1993, a durat până la 1 august 1994. Se făcuse un pas înainte, piața schimburilor a început să semene a piață, pentru că s-a trecut de la fixing la licitațiile valutare. Dar mecanismele specifice pieței libere interferau încă, în mare măsură, cu deciziile administrative.
După un an, la 1 august 1994, pe fondul calmării inflației, liberalizarea schimburilor interbancare va marca rolul pieței în stabilirea cursului de schimb. Piața valutară se va lărgi, vor participa mai multe bănci, vor fi prezente și casele de schimb. În aceste noi condiții, operatorii vor practica propriile cursuri, iar Banca Națională va face media lor și va da publicității cursul zilnic.
DE CE ERA SCUMPĂ VALUTA?
Din două motive. Ambele fiind legate de povara trecutului, ce dăinuia în mentalități, deși vechile instituții se prăbușeau treptat, și de care societatea românească nu reușea să se despartă râzând. Iar economia de piață, ce se ivise deja la orizont, nu numai că nu devenise un ideal nici pentru actorii din marea economie și nici pentru populație, dar se și integra mult prea lent în viața noastră în împrejurarea în care venea la pachet nu numai cu avantaje, ci și cu rigori deseori greu de acceptat.
Primul motiv se contura simplu. Exporturile, chiar și după ce interdicțiile instituite în 1990 au fost ridicate, și-au luat avânt cu încetinitorul. Un timp, care a durat exact 10 ani, din cauză că producția de bunuri fizice și de servicii mai mult stagna decât creștea, exporturile înghețaseră sub cifra 8. Concret, România nu a reușit niciodată, în primii 10 ani de după decembrie 1989, să depășească la export încasări de peste 10 miliarde de dolari. Gheața avea să fie spartă abia în 2000, pe fondul reformei fiscale din acel an și al unor decizii economice luate cu fața la Uniunea Europeană, când exporturile au sărit peste 10 miliarde de dolari. Or, cum înainte de 1996 valuta din export era puțină iar împrumuturi externe veneau în exclusivitate de la FMI, legea obiectivă a cererii și ofertei făcea inevitabil ca pe piața noastră valutară să circule un dolar scump.
Al doilea motiv, nu doar complex, ci și complicat, era legat de nevoia de reforme ce se făcea simțită în întreaga noastră economie. Iar amânarea acestor reforme a întârziat trecerea de la o economie închisă la o economie deschisă. La o economie de piață. Și la un consum exclusiv de piață.
Întreprinderile noastre, care fuseseră decuplate de la planificarea centralizată, erau nevoite să-si procure singure valuta. Și chiar dacă, în acei dintâi ani ai tranziției, mai primeau dolari cu „dispensă socială“, acesti dolari erau puțini și întreprinderile se vedeau nevoite să mizeze cu deosebire pe lei. Așa anemiați cum erau leii atunci.
Trei mari pași înainte, către economia de piață, au fost făcuți totuși chiar în acei ani: 1) au fost lichidate subvențiile la produsele de bază aflate în consum; 2) a fost liberalizat adaosul comercial; 3) impozitul pe circulația mărfurilor, propriu economiei de comandă, a devenit taxa pe valoare adăugată. Era un început. Un început în care s-a făcut simțită strădania de a scoate în evidență virtuțile economiei de piață. Într-o vreme cu risipă, pierderi, inflație, șomaj, sărăcie, o parte semnificativă a societății a înțeles că avem o singură șansă ca să rezolvăm aceste probleme: să luăm în serios economia de piață.
TIMPUL DE AȘTEPTARE EXPIRASE
Era un imperativ ca această șansă – grăbirea integrării economiei de piața în societatea românească - să fie valorificată mai cu seamă într-un timp în care România era în continuare exclusă de pe piețele internaționale financiare. Analizele făcute în țară, de autorități și de specialiști independenți ori de jurnaliști specializați în economie, priveau atât către anul 1996, când avea să expire carantina, cât și către anii următori. Nu era nicio îndoială: până când România va ajunge la un surplus al balanței comerciale, constrângerea valutară va fi slăbită numai printr-o finanțare externă substanțială.
Când a venit sorocul, în anii 1995-1996, României deschizându-i-se porțile piețelor financiare internaționale, Parlamentul a decis, prin lege, ca mutările de deschidere să fie făcute de Banca Națională. Decizia avea la bază mai multe argumente. În primul rând, BNR stabilise relații bune cu Fondul Monetar Internațional. În al doilea rând, dezvoltase legături strânse cu mari bănci de pe piețele internaționale, de la care ar fi putut să primească un sprijin important, ceea ce s-a și întâmplat. În al treilea rând, însăși Banca Națională avea nevoie de valută, pentru a-și consolida rezervele internaționale. În noua conjunctură, în care piața valutară românească era în plin proces de dezvoltare, rolul BNR pe această piață nici nu putea fi imaginat fără o rezervă valutară substanțială. În sfârșit, a cântărit greu faptul că Banca Națională își constituise deja o echipă competentă și puternică de specialiști; o echipă capabilă să pășească cu dreptul pe marile piețe internaționale și să aducă în țară valuta de care era stringentă nevoie.
Judecata s-a dovedit a fi corectă. Emisiunea publică de obligațiuni de 52 miliarde yeni (circa 495 milioane dolari), ale cărei documente s-au semnat la 10 mai 1996, la Tokyo, a fost cea mai mare operațiune de acest fel realizată de România în decursul întregii sale istorii moderne. Încurajată de succes, Banca Națională a revenit pe piața japoneză de capital la jumătatea lunii septembrie ‘96, cu o nouă ofertă de titluri financiare. Obligațiunile „Samurai“, în valoare de
30 miliarde de yeni, au avut un și mai mare succes. La 20 septembrie, la Tokyo, a fost semnat documentul privind subscrierea obligațiunilor „Samurai“. Managerul principal, „Nomura Securities“, a reconfirmat că oferta BNR a fost depășită de cerere, solicitând creșterea părții alocate. Mai ales că lansarea emisiunii de obligațiuni „Samurai“, din septembrie-octombrie, fusese făcută în condiții avantajoase pentru România: dobânda a scăzut de la 5,2 la sută, în luna mai, la 5,05 la sută; în același timp, termenul de maturitate a fost mărit de la numai trei ani pentru emisiunea precedentă, la cinci ani. Dobânda de 5,05 la sută a fost avantajoasă și prin faptul că reprezenta un cupon fix, ceea ce însemna că nu va fluctua indiferent care vor fi condițiile pe piața japoneză de capital.
Debutul pe piața europeană de obligațiuni a avut loc în luna iunie 1996, când BNR a intrat în arenă cu o emisiune de eurobonduri. Emisiune lansată cu asistența băncii de investiții Merrill Lynch. Valoare totală: 225 milioane de dolari.
Despre performanțele obținute vorbesc și tendințele relevate de dinamica primelor trei credite sindicalizate. Termenele de rambursare au crescut treptat de la 15 luni la 36 de luni. Al patrulea credit, cel de la Londra, din 16 octombrie 1996, a fost angajat pentru 36 de luni. Ratele dobânzilor au marcat, și ele, îmbunătățiri simțitoare: LIBOR +2,75 la sută la primul împrumut, +2,25 la sută la al doilea și +1,75 la al treilea. Al patrulea credit a fost angajat cu o rată de LIBOR +1,875 la sută.
La Londra, în octombrie 1996, s-a încheiat o etapă importantă a reintrării țării noastre pe piețele internaționale de capital. Vorbind la o recepție la care participau cele mai mari instituții financiare din lumea largă, guvernatorul Mugur Isărescu a subliniat că rolul Băncii Naționale s-a încheiat. Ușile sunt deschise și vor continua să rămână deschise pentru Guvernul României, pentru bănci și pentru companii din România. Banii împrumutați, atunci, de Banca Națională au scos rezervele valutare dintr-o gravă criză. Totodată, i-a fost dat un balon de oxigen procesului de stabilizare a cursului monedei naționale.
Cele două tipuri de emisiuni, eurobondurile și obligațiunile Samurai, lansate de Banca Națională, au deschis drumul. Pe piața internațională de capital au fost astfel asigurate condiții favorabile pentru intrarea în cursă a Ministerului Finanțelor. Mai cu seamă că o bună parte din deficitul bugetar avea să fie acoperită mult timp din resurse externe.
Londra ’96 a fost ultima gară a momentului reintrării României pe piețele internaționale de capital. În anii ce au urmat, numele țării noastre va fi tot mai des rostit de investitorii internaționali.
0 comments :
Trimiteți un comentariu