Revin la Regulamentul 11/2008. Scriam, în comentariul de miercurea trecută, că Banca Națională a României a făcut atunci, în 2008, cu un ceas mai devreme, pasul pe care peste câțiva ani, în plină criză financiară, l-au făcut multe alte bănci din Uniunea Europeană. Adevărul fiind în titlul normei: limitarea riscului de creditare la persoanele fizice. A riscului, deci, nu a creditării.Era deja previzibil, sub amenințarea crizei, că băncile aveau să acorde mai puține credite, în timp ce condițiile de rambursare a creditelor aveau să fie îngreunate. Griji mari își făceau mai cu seamă împrumutătorii. Prima lor problemă era să aibă ce să împrumute. Să fie finanțați, pentru ca mai departe să poată finanța. Apoi, le era clar că vor fi nevoiți să fie cu ochii în patru în selectarea clientelei, ca să nu-și piardă banii acordând credite unor persoane ce ar fi putut să devină la un moment dat insolvabile. Și, în egală măsură, să nu dea bani unor visători, unor persoane cu viitor profesional incert, care ar fi putut să-și piardă sursa de venit și, în consecință, să-și piardă chiar bunurile aduse drept garanții, cu deosebire casele.
Banca Națională, în împrejurările date, nu mai putea face abstracție de riscurile ce planau asupra sistemului bancar. Și, în egală măsură, de obligația de a-i feri pe cei ce se împrumutau de nedorite drame în caz că, pe parcursul de multe ori îndelungat al derulării creditului, de o eventuală insolvabilitate.
Regulamentul 11 al BNR, din 2008, pleca tocmai de la împrejurările determinate de criza ce lovea și țara noastră. Băncile primeau un impuls suplimentar ca să-și condiționeze creditarea de o anumită bonitate. Lucru important mai ales într-un moment în care criza obliga la restricții. Pentru ca șansa dată unei persoane sau unei familii, de a acoperi o nevoie stringentă cu un împrumut, să fie solvabilă și acoperită cu o garanție solidă. Toate pe fondul unei cerințe generale: aceea de a nu fi oprită creditarea.
Pentru a înțelege, în sensurile ei cele mai profunde, esența Regulamentului 11/2008, o scurtă privire înapoi va fi edificatoare. Voi sublinia că, începând cu anul 2004 și sfârșind cu toamna lui 2008, creditarea în România creștea semnificativ. Dar creștea nu atât ca volum, cât ca ritm. Nivelurile de la care turau motoarele creditării erau aproape de zero. Din acest motiv creșterea părea amețitoare. Banca Națională a semnalat atunci, public, pericolul ce amenința societatea românească. Și anume, că oferta internă de bunuri fizice și servicii, restrânsă semnificativ, era devansată puternic de o cerere de consum susținută consistent prin credite cu bani din economisirile altor țări. În context, a avertizat și autoritățile, tot public, că se dă un curs periculos unei politici bugetare prociclice. În sensul că, în timp ce populația și economia acumulau bani și-și sporeau cheltuielile, bugetul în loc să-și raționalizeze cheltuielile (să adune bani albi pentru zile negre) le relaxa prin deficite mari.
Notez însă că BNR nu s-a limitat la avertismente publice. Și nici la câteva decizii. A fost elaborată o strategie în contrapartidă. La o strategie bugetară prociclică, BNR și-a asumat o strategie anticiclică, promovând o politică monetară care să nu lase loc pentru relaxări. Având însă grijă nici să nu sufoce economia și nici să nu blocheze accesul populației la îmbunătățirea nivelului de trai. Banca Națională a acționat printr-o politică eficace menită să reducă nivelul cererii agregate cu accent pe consum și pe investiții orientate spre consum, care era nesustenabilă și umfla alarmant deficitul de cont curent. În plus, strategia BNR avea în vedere și temperarea creditării în valută. Și subliniez, temperarea și nu blocarea, pentru că împrumuturile în valută balansau între riscuri adevărate și un efect benefic, contribuind substanțial la creșterea importurilor pentru echipamente de producție și la îmbunătățirea traiului populației. Demers continuat, în condiții noi, de reglementarea din 2008.
0 comments :
Trimiteți un comentariu