Dacă Grecia ar vrea cu adevărat, și-ar putea plăti uriașa datorie care a băgat întreaga Europă în criză. Guvernul de la Atena ar putea, spre exemplu, vinde activele țării, care sunt cu mult mai mari decât datoria, sau ar putea urma exemplul lui Nicolae Ceaușescu, care și-a înfometat poporul, l-a lăsat în frig și pe întuneric pentru a scăpa de datoria către băncile internaționale. Dar Grecia, oricât de disperată ar fi, nu va face niciunul dintre aceste lucruri, este concluzia la care a ajuns The Wall Street Journal. Ceaușescu a sfârșit împușcat la zid de un pluton de execuție.Criza grecească confirmă o regulă de bază a crizelor datoriilor: problema nu este dacă un guvern își poate plăti datoriile, ci dacă vrea să facă aceasta, scrie WSJ. Guvernul radical de stânga al Greciei a ajuns la putere cu promisiunea că va obține reducerea datoriilor țării, despre care spune că nu le poate plăti. Ministrul de finanțe Yanis Varoufakis și-a descris propria țară ca pe una falimentară și insolventă.
Însă nimeni nu susține, nici guvernul elen și nici creditorii – așa cum ar fi fost în cazul unei companii falimentare – că Grecia nu are resursele necesare pentru a-și plăti în totalitate datoriile de peste 320 de miliarde de euro. Valoarea activelor țării eclipsează această cifră.
Ceea ce se discută este dacă guvernul grec poate majora taxele și impozitele impuse asupra populației, sau dacă poate vinde active, suficient pentru a realiza serviciul datoriei și a continua să facă ceea ce grecii se așteaptă să facă.
Soluția lui Nicolae Ceaușescu
Falimentele statelor sunt animale diferite față de falimentele companiilor, au explicat economiștii Carmen Reinhart și Kenneth Rogoff în cartea lor din 2009 “De această dată este diferit”. Creditorii pur și simplu nu au aceeași putere legală de a confisca active de la guverne cu cea pe care o au în cazul companiilor și persoanelor fizice.
Totuși, “în majoritatea cazurilor, cu suficientă durere și suferință, o țară debitoare dacă este hotărâtă își poate plăti, de obicei, creditorii străini”, scriu ei.
Autorii menționează exemplul dictatorului Nicolae Ceaușescu, care i-a forțat pe români să tremure în iernile înghețate dându-le prea puțină căldură sau chiar deloc sau întrerupea furnizarea de electricitate către populație pentru a face economie astfel încât să ramburseze cele nouă miliarde de euro pe care guvernul său le datora băncilor străine.
În cele din urmă, soluția nu a funcționat prea bine pentru dictatorul român, care a fost împușcat de plutonul de execuție în 1989 după un proces fulger. Pentru alți lideri, pedepsele s-ar putea să nu fie atât de sălbatice. Însă carierele politice și câteodată stabilitatea politică a unei țări depind de rezultat.
Unul din motivele pentru care Germania – acum cel mai mare creditor al Greciei – și alte state membre ale zonei euro sunt enervate de acțiunile agresive ale premierului grec Alexis Tsipras pentru a forța o „tunsoare” și mai mare a datoriei este că ei cred că Grecia își poate plăti datoriile.
Atena susține că programul de serviciu al datoriei o va forța să ajungă la un surplus bugetar primar – surplusul bugetar înainte de plata dobânzilor – echivalent cu 4,5% din PIB în 2016 și în viitorul nedefinit. Acest obiectiv, susține guvernul Tsipras, nu este sustenabil din punct de vedere politic.
Prostii. Dacă vrei, poți!
Prostii, spun creditorii Greciei. Astfel de performanțe bugetare nu sunt ceva neobișnuit. În buletinul lunar din iunie 2011, Banca Centrală Europeană menționează patru alte state din zona euro care au atins acele ținte sau au ajuns chiar mai departe: Belgia (1993-2004), Italia (1995-2000), Irlanda (1988-2000) și Finlanda (1998-2003). Chiar și Grecia a reușit aceasta în perioada 1994-1999. Doar că în toate aceste cazuri țările respective își împingeau în jos datoriile pentru a se pregăti de intrarea în Uniunea Monetară Europeană.
„Dacă Grecia a acceptat aceste surplusuri când s-a pregătit pentru intrarea în uniunea monetară, se poate crede că aceeași politică ar trebui să fie acceptată ca preț pentru rămânerea în zona euro”, apreciază Daniel Gros, directorul Centrului pentru Studii Politice Europene din Bruxelles.
De asemenea, creditorii spun că povara serviciului datoriei grecești nu este excesivă, iar situația se datorează concesiilor făcute deja de creditorii guvernului în sensul reducerii ratelor de dobândă și al extinderii scadențelor împrumuturilor.
Potrivit datelor guvernului grec, dobânzile s-au redus de la 7,3% din PIB în 2011 la 4,2% din PIB anul trecut. Pentru că va începe să plătească dobândă abia din 2022, Grecia trebuie să facă rost de mai puțină lichiditate. O estimare de anul trecut a guvernului sugerează că nota de plată în cash se va reduce la doar 2,2% din PIB în 2020. Nu este un nivel ridicat în comparația cu alte state.
În 2013, guvernul portughez a plătit dobânzi de 5% din PIB, Italia de 4,8% din PIB și Irlanda de 4,4% din PIB.
Pe greci nu-i încântă deloc ideea de-a suferi pentru a-i mulțumi pe creditori
Această evaluare optimistă ignoră unele dificultăți. Unii ani vor fi mai problematici: în 2015 și 2019 factura pentru serviciul datoriei va fi mare, iar în 2022 toate dobânzile amânate în cei zece ani anteriori va trebui plătite.
Mai mult, surplusurile bugetare din anii ’90 au fost generate având în gând perspectivele optimiste ale intrării în zona euro, și nu, ca acum, perspectivele deloc apetisante de a face creditorii fericiți după o recesiune foarte lungă și foarte adâncă.
Un alt factor este la fel de relevant. O proporție semnificativă a datoriilor majorității guvernelor europene este deținută de proprii cetățeni. Dacă Italia sau Belgia suspendă plata datoriilor, vor suferi proprii cetățeni. În aceste condiții, aici există o forță internă care cere guvernului plata datoriilor. Pentru Grecia lucrurile nu stau așa. Marea majoritate a datoriilor este deținută de guverne străine, care nu votează în alegerile grecești.
Rogoff citează următoarea regulă: este dificil politic pentru orice guvern să susțină pentru o perioadă lungă de timp un serviciu al datoriilor către străini mai mare de 2% din PIB.
Ca și în cazul majorității datornicilor suverani, problema este voința guvernului grec de a plăti prețul politic necesar rambursării în întregime a datoriilor. În această privință, semnele nu sunt favorabile pentru creditorii Greciei.
Întrebarea care se ridică nu este dacă datoriile vor fi plătite în întregime, ci cum nu vor fi plătite.
0 comments :
Trimiteți un comentariu