În acest articol vom prezenta opiniile și argumentele referitoare la dinamica și perspectivele politicii fiscale, de natură să răspundă inclusiv aspectelor adresate în spațiul public de doamna conf. univ. dr. Andreea Paul, Președintele Inițiativei pentru Competitivitate.1. Politica fiscală – componentă esențială a mixului de politici economice
Considerăm util ca, mai întâi, să evidențiem rolul politicii fiscal-bugetare în cadrul setului de politici macroeconomice. Politica fiscal-bugetară nu este doar acea componentă a mix-ului de politici economice prin care sunt asigurate resursele bugetare necesare furnizării bunurilor și serviciilor publice, ci și o pârghie importantă, dacă este proiectată și aplicată în mod adecvat, de stimulare a creșterii economice și de repartiție echilibrată a acesteia, în scopul asigurării concomitente a dezvoltării țării, promovării incluziunii sociale și reducerii sărăciei, fără afectarea stabilității financiare.
Conceperea politicii fiscal-bugetare se impune a fi realizată începând cu identificarea fazei în care se află ciclul economic (avânt sau declin). Atunci când economia se află în perioada de avânt, cunoscând că acțiunea operatorilor economici este pro-ciclică, politica fiscal-bugetară (ca și cea monetară, a veniturilor și macro-prudențială) este necesar a fi anti-ciclică sau, cel puțin, neutră (respectiv cu impuls fiscal
ș1ț
nul), în scopul plasării creșterii economice efective în apropierea celei potențiale
ș2ț
, evitându-se, astfel, supraîncălzirea economiei. Pe de altă parte, politica fiscal-bugetară se impune a fi stimulativă atunci când economia se află în faza de recesiune, prin generarea unui impuls fiscal adecvat, în scopul accelerării activității spre nivelul său potențial.
Atunci când politica fiscală are un caracter pro-ciclic, respectiv când este laxă deși economia evoluează peste potențial și restrictivă când există deficit de cerere, crește volatilitatea activității economice. Fluctuațiile ample ale dinamicii PIB efectiv induc incertitudini substanțiale în procesul decizional, iar primele de risc cerute de investitori și creditori sunt în creștere. De altfel, importante agenții de rating folosesc criteriul privind volatilitatea creșterii economice în evaluările lor de țară, penalizând statele cu fluctuații ample ale activității economice. În consecință, politica fiscală se impune a fi concepută și dozată în mod adecvat în cadrul mixului de politici economice. De aceea,
nu toate politicile de stimulare a cererii conduc la creșterea nivelului de trai
(Isărescu, 2010).
Referitor la progresele înregistrate de România după anul 2000, este de subliniat faptul că, la finalul anului 2016, nivelul PIB pe locuitor, exprimat la paritatea puterii de cumpărare, ca pondere din media Uniunii Europene, a crescut cu 33 de puncte procentuale, respectiv de la 26% în anul 2000 la 59% în anul 2016. S-a înregistrat, astfel, un ritm mediu de reducere a decalajului față de media UE de 2 puncte procentuale pe an.
Totuși, progresul consistent înregistrat pe linia volumului activității economice a fost caracterizat de un grad relativ modest de incluziune. Convergența reală s-a reflectat doar marginal în creșterea numărului de angajați și numai parțial în câștiguri de putere de cumpărare a acestora. Numărul salariaților a crescut, între anul 2000 și anul 2016, cu doar 2,2% (Ă100 mii persoane), de la 4,6 mil. persoane la 4,7 mil. persoane. Puterea de cumpărare a salariaților a sporit cu 20 pp (de la 22% în anul 2000 față de media UE la 42% în anul 2016), comparativ cu cele 33 pp adiționale în termenii volumului de activitate.
În plus, convergența economică nu a fost omogenă la nivelul regiunilor țării. Nu s-a reușit asigurarea aceluiași ritm al recuperării decalajelor la nivelul tuturor zonelor din România. În timp ce pentru Capitală, indicatorul PIB pe locuitor s-a majorat cu 64 de puncte procentuale în perioada 2004-2016 (respectiv un avans mediu de 5,3 pp/an), la nivelul regiunilor Nord-Est și Sud-Vest, același indicator a crescut cu numai 11-12 puncte procentuale (avans mediu de cca. 1 pp/an). Pentru celelalte cinci regiuni, recuperarea decalajului a fost de cca. 18 puncte procentuale, respectiv un avans mediu de cca. 1,5 p.p/an.
Odată ce procesul de armonizare legislativă și instituțională cu standardele europene a progresat, fluxurile de capital străin și-au intensificat semnificativ prezența în România, sporind potențialul economic al țării.
Creșterea economică potențială s-a majorat de la 2,6% în anul 2002 la 4,9% în anul 2004, în condițiile în care atât intrarea României în NATO, cât și aderarea la Uniunea Europeană au devenit clare pentru investitorii străini. Datele statistice indică o corelație puternică între creșterea economică potențială a României și investițiile străine directe, exprimate exclusiv prin componenta participații la capital, deci fără creditele intra-grup. Astfel, în timp ce în perioada 2000-2003, creșterea economică potențială era în medie de 2,8% pe an, în condițiile unui flux anual mediu al investițiilor străine directe de 2,4% din PIB, în perioada 2004-2006 creșterea economică potențială s-a majorat la 5,3% medie anuală, în condițiile unui flux anual mediu sporit al investițiilor străine directe de 6,3% din PIB. În perioada 2009-2014, creșterea economică potențială medie anuală a scăzut la 1,6%, în contextul în care fluxul mediu anual al investițiilor străine directe s-a redus la 1,4% din PIB. Totuși, în anii 2015 și 2016, creșterea potențială a depășit semnificativ fluxul investițiilor străine directe pe fondul compensării unor intrări mai reduse de ISD prin absorbții substanțiale de fonduri europene, care s-au ridicat la peste 4% din PIB anual.
Citiți continuarea pe OpiniiBNR.ro
0 comments :
Trimiteți un comentariu