Urmare din numărul trecutRecenta conferință de presă de la BNR, ce a urmat ședinței de politică monetară a Consiliului de Administrație se înscrie între evenimentele ciclice care, de trei decenii, au consolidat unul dintre cele mai importante canale prin care Banca Națională comunică cu autoritațile, cu publicul, cu întreaga societate. I se adaugă cărțile, studiile, comentariile publicate frecvent de către ceilalți membri ai CA al BNR, directori si numeroși alți specialiști, colocviile financiar-bancare, seminarul anual de cultură și civilizație, seminariile cu jurnaliștii specializați în probleme financiare. Ceea ce nu înseamnă că la Banca Națională se „aliniază planetele“. Dimpotrivă, deseori sunt exprimate opinii diferite, chiar divergente, confruntări aprinse, din care se nasc deciziile și poziția oficială a instituției.
LA BNR ERA NOUĂ A ÎNCEPUT… ACUM TREI DECENII
Dacă, acum doi ani și jumătate, presedintele în exercițiu al Fed-ului, revenit din Elveția, de la o reuniune a guvernatorilor băncilor centrale de la Banca Reglementelor Internaționale, a vorbit despre începutul unei ere noi în comunicare - declarând în acest sens: “Am fost cu toții de acord că a venit timpul ieșiri din discursurile încifrate si că băncile centrale trebuie să dialogheze deschis cu oamenii, pe înțelesul lor” - la Banca Națională a României acestă era nouă s-a deschis acum trei decenii.
O scoală deschisă, ferită de prelegeri ex-catedra, cu dezbateri interactive, era atunci unica soluție. Pentru că, spre deosebire de Statele Unite, de multe alte țări ale lumii, care nu suferiseră fracturi istorice, în România de acum trei decenii atât specialiștii din Banca Națională, cât și publicul învățau împreună un alfabet necunoscut încă societății noastre: alfabetul piețelor financiare.
Avantajul BNR în cadrul acestei scoli deschise, în care începeam să învățăm ce înseamnă economia de piața în confruntarea dramatică și mai cu seamă inegală cu inflația, cu paritatea leu-dolar, cu primele episoade de dolarizare a comerțului, era net. și nu putea să nu fie net în împrejurarea în care noul guvernator lucrase 18 ani la Institutul de Economie Mondială, unde se ocupase de piețele financiare, și îsi trecuse doctoratul cu o teză despre cursul de schimb, apoi devenise atasat economic la Ambasada Românie din SUA, unde a stabilit legături solide la FMI, la Fed și studiase viața bancară din cea mai putenică țară capitalistă a lumii, de unde în septembrie 1990 a venit cu mai mulți consultanți specializați în probleme bancare, care la rândul lor au adus alți consultanți din marile bânci centrale din Europa. și unde, totodată, mulți dintre noii membri ai echipei au fost selecționați din institute de cercetări în finanțe și prețuri, fiind familiarizați cu marile teme ale economiei de piață. și totusi, desi acest avantaj a devenit repede evident, era limpede pentru întreaga echipă că un limbaj în “stil Greenspan” - care în vremea mandatului la Fed afirmase, cu ocazia unei audieri în Congresul SUA, că “dacă ați înțeles mai mult de 20 la sută din ce v-am spus înseamnă că nu m-am exprimat bine” - ar fi condus la izolarea Băncii Naționale în societate. De trei decenii, pentru conducerea BNR, pentru specialiștii din toate departamentele, care au fost și sunt angrenați în procesul de comunicare, a vorbi pe înțelesul publicului a însemnat și înseamnă a se exprima bine. Chiar foarte bine.
ÎNTREBĂRILE AU RĂMAS ACELEAȘI, DAR RĂSPUNSURILE SUNT ALTELE
În legenda unei mari universități americane stă la loc de cinste o poveste despre invitarea unuia dintre foștii studenți de elită, devenit peste ani un venerabil sponsor, care a fost invitat să asiste la un examen. L-a însoțit rectorul însuși, care după examen l-a întrebat pe distinsul oaspete cu ce impresie pleacă. A răspuns zâmbind: “întrebările sunt aceleași din vremea în care eram eu student. Răspunsurile însă sunt altele”. Apropo de momentele ciclice, repetitive, din activitatea de comunicare a Băncii Naționale, semnificativ este faptul că forma, mai exact formatul în care se derulează evenimentele, chiar întrebările publicului și ale jurnaliștilor, cu prea puține schimbări, au rămas aceleasi de acum 30 de ani. Numai răspunsurile s-au schimbat. S-au schimbat radical.
Din septembrie 1990, am în memorie imaginea tuturor conferințelor de presă de la Banca Națională, la care am participat - până în 1996 din banca presei, iar după această dată din echipa de comunicare a BNR - si îmi este clar că întrebările au rămas relativ aceleasi. Si este firesc să fi rămas relativ aceleasi. Pentru că, de trei decenii, problemele care frănântă societatea noastră, nedumeririle, confuziile, dogmele chiar din mințile și din sufletele oamenilor, au rămas legate de inflație, de cursul de schimb, de credite, de dobânzi, în sinteză de tot ce-i leagă de banii lor, de veniturile și de cheltuielile lor. și tot firesc a fost și este ca răspunsurile să se fi schimbat. Să fie mereu altele, de la un an la altul. Pentru că nu doar vremurile s-au schimbat; sunt alții și jurnaliștii care pun întrebări, este altul si și publicul în numele căruia sunt adresate aceste întrebări.
Întrebările sunt aceleași: inflația care a izbucnit la 1 noiembrie 1990, când a fost luat brusc capacul de pe “oala” în care prețurile fierbeau, fără să fi fost lăsate până în acel moment al liberalizării să dea în clocot. Sau cursul de schimb, începând din 18 februarie 1991, de când a fost redeschisă piața valutară. Sau dobânzile, creditele, lichiditatea și solvabilitatea băncilor, intermedierea financiară și riscul supraîndatorării economiei și populației. Răspunsurile însă au fost an de an altele. Pentru că an de an s-au schimbat și dinamica sistemului bancar, și înțelegerea publicului.
În anii 1990, la început, viața bancară se moderniza, într-un efort de recuperare, de ieșire rapidă dintr-o dramatică înapoiere, dar publicul căruia i se adresa Banca Națională, desi dornic să înțeleagă noua dinamică socială, era alcătuit din două generații care și-au păstrat la CEC “banii pentru vremuri grele” și care nu știau nici ce înseamnă un cont bancar. De aici și până la o nouă realitate, cu 10 milioane de deținători de conturi de depozit, a fost parcurs în drum lung, încă neîncheiat. Răspunsurile comunicatorilor din BNR au fost an de an altele, pe măsură ce societatea însăsi s-a schimbat, au fost făcute salturi nu doar pentru a fi depășit egalitarismul veniturilor, ci și egalitarismul informațiilor, au fost deschiși ochii publicului.
Acum, în dialogul continuu cu publicul, BNR vorbește despre revoluția digitală, despre reconfigurarea obiectivelor strategice, despre noul contract cu natura de care sunt preocupate băncile centrale din toată lumea, chemate să deschidă căi noi pentru finanțarea economiilor nepoluante, pentru creșterea investițiilor în aceste domenii
AR FI PUTUT SĂ FIE ALTFEL?
În 1990, toamna, trecerea la liberalizarea prețurilor a pus în mișcare spirala inflației. Ar fi putut fi și altfel? Nu, din nefericire! Dacă istoria o fac oamenii, înseamnă că generațiile acelui timp făceau atunci istoria… Dar de la un anumit dat încolo! Iar un dat al acestor generații, în acele vremuri, era că România de după decembrie 1989 moștenise de la vechiul regim o economie în criză, sleită de încetarea de plăți din 1981 și de plata în galop a datoriei externe.
E drept, populația avea, la CEC sau pe sub saltele, 300 de miliarde de lei. Erau bani mulți. Devalorizați însă. Fără acoperire cu mărfuri și servicii pe piață. Peste acesti bani, fără acoperire, autoritățile statului au aruncat alți bani fără acoperire: au fost restituite dintr-o dată părțile sociale, au crescut salariile, s-au acordat prime, au fost redate suplimentele amputate înainte de ‘89. Consecința? Dezechilibrul dintre mărfuri și bani, acumulat de-a lungul întregului deceniu 1980, s-a adâncit dramatic. La 1 noiembrie 1990, când trecerea la liberalizarea prețurilor nu a mai putut fi amânată, la 1 leu în circulație pe piață existau mărfuri doar de 9 bani. Tăvălugul inflației fusese programat să pornească, pentru a echilibra raportul bani- mărfuri. Cum? Dramatic, dar adevărat: golind buzunarele unei populații descurajate. A fost marele preț plătit pentru șirul de ani în care fuseseră sfidate legitățile economice obiective.
Era nevoie ca această realitate - ca și multe altele din acel timp - să fie cunoscute, analizate, înțelese. Educarea financiar-bancară, cunoștințele despre bani deveniseră prioritare. Dar drumul de la zero cunoștințe la plus infinit era lung. Oamenii voiau să știe de ce aici, la noi acasă, inflația scumpe zilnic cumpărăturile si de ce puterea de cumpărare a leului scădea dramatic?
Milioane de români, în 1990 și în anii care au urmat urmăreau cu îngrijorare cursul leului, în raport cu dolarul, și erau amărâți că moneda noastră slăbea continuu. Mulți credeau că leul avusese un curs bun înainte de 1990. Fără să înțeleagă un lucru într-adevăr greu de înțeles: că la noi a existat un curs oficial, alături de un curs pentru operațiuni necomerciale și de un alt curs pentru operațiuni comerciale, care încurcau în așa fel treburile încât nu era posibil să se ajungă la un preț real al dolarului. Toate aceste trei cursuri erau impuse prin decizii administrative. Dar niciunul dintre ele nu exprima paritatea adevărată dintre leu și dolar. Prețurile bunurilor și serviciilor, dobânzile (care exprimau prețul banilor) erau și ele impuse prin decizii administrate.
Atunci însă, la începutul anilor 1990, cea mai de temut devenise mișcarea prețurilor. Sigur, inflația (mișcarea în sus a prețurilor) a făcut și bine. în sensul că, fără inflație, nu am fi scăpat de gravul dezacord dintre banii (mulți) și mărfurile (puține) de pe piața românească. Răul a fost însă mult mai mare și populația a căpătat o spaimă cumplită de inflație. Mai ales că în anii cu inflație foarte mare, uneori galopantă sau chiar explozivă, economia nu a funcționat bine. Inflația mare a lovit puternic în stimulentele muncii.
Procesul educațional a debutat greu și s-a derulat încet. Noile cunoștințe, specifice economiei de piață, erau acumulate „din mers”. Inflația însăși a fost o mare școală. Tot așa cum o mare școală au fost mișcarea dobânzilor și schimburile valutare pe piețe libere. Cândva, în 1990 și în anii următori, leul fusese marginalizat. În '90 începuse chiar un soi de dolarizare a economiei românești. Mărfurile cele mai căutate erau vândute numai în valută. Fiindcă atunci soluția era să-ți protejezi economiile transformându-le în dolari. Noua conducere a BNR a dezbătut public această anomalie și a explicat de ce a fost nevoie să intervină după printr-o reglementare în baza căreia plățile în dolari au fost interzise pe piața internă, între rezidenți.
O altă mare temă a timpului a fost paritatea leu-dolar. Oscilațiile de curs, uneori de amploare, nu erau o excepție, ci o regulă. Avea să treacă multă vreme până când piața valutară se va stabiliza. începutul marcase o cerere mare de valută străină. și, bineînțeles, o ofertă limitată. Acest „joc” avea să împingă în sus cursul dolarului. Leul cota slab, cu mult sub valoare. Piața însă urma să se autoregleze. Unii pierdeau, alții câștigau. Era împortant ca aceste oscilații să fie înțelese. Conferințele de presă de la BNR, dedicate acestei teme, curgeau una după alta. Fiecare aducea cunoștințe noi, experiențe noi. Dialogul cu presa anticipa evenimentele. Inclusiv schimbarea ce avea să se producă în vara anului 1994. Atunci a avut loc trecerea la liberalizarea cursului de schimb pe piața valutară, la 1 august '94. O liberalizare tot parțială, dar avansată față de cea din ’91. Jurnaliștii întrebau de ce BNR face importante achiziții valutare. Au primit explicații detaliate iar după foarte puțin timp au văzut, practic, rezultatul. Populația a început să stea la rând la bănci. Oamenii și-au vândut dolarii cumpărând lei, iar cu leii au deschis depozite bancare. Pentru a obține și mai mulți lei. Dobânzile au urcat la 150 la sută pe an. Depunea omul un milion și primea 2,5 milioane.
O întrebare obsedantă continua să se facă însă auzită auzită: „De ce trebuie să dăm atât de mulți lei pentru un dolar?”… Publicul afla răspunsul: fiindcă în balanța externă plățile sunt mai mari, mult mai mari decât încasările și cererea noastră de valută crește fără încetare. Dacă ar fi invers – și prin urmare n-am avea nevoie de atât de multă valută – problema n-ar exista. Dar problema există și societatea românească are o nevoie stringentă de valută.
NORMELE BNR - ȘCOALĂ DE EDUCAȚIE FINANCIARĂ
Conferințele de presă de la BNR erau o bună școală de educație financiară. în acelasi timp însă, cum Banca Națională nu se rezuma numai să spună cum pot fi schimbate lucrurile în bine, ci elabora continuu norme care mișcau lucrurile, aceste documente au devenit, prin conținutul lor programatic, adevărate manuale pentru activitatea de educație financiară. Spațiul acestei pagini mă obligă să mă reum doar la două exemple. Din mii de astfel de documente.
La 1 februarie ’98, a devenit operațional un nou regulament valutar. Acest moment a marcat trecerea efectivă la convertibilitatea de cont curent a leului. A fost, desigur, un eveniment important. Nu numai monetar, ci și economico-social. în legătură cu implicațiile lui, este relevant faptul că noul regulament valutar, departe de a fi adus îngrădiri pentru exportatori și pentru importatori, a venit cu înlesniri. și încă un lucru demn de reținut: prevederile acestui act normativ s-au și aplicat. Mai mult: noul regulament valutar a strâns laolaltă, într-un codex, toate liberalizările succesive ale pieței valutare. Desigur, sistematizându-le într-un limbaj modern, specific piețelor financiare internaționale, dar scris pe înțelesul publicului. Devenind astfel un document modern de comunicare cu publicul.
Ce i se comunica publicului prin acest nou cod? Că trecerea la cea de-a doua fază a convertibilității a fost posibilă în condițiile liberalizării depline a pieței valutare și a cursului de schimb. și că, în același timp, a fost asigurată funcționarea normală a pieței valutare prin intensificarea concurenței între bănci. Iar politica monetară, supusă și ea unor restructurări substanțiale, a evoluat în condiții noi, specifice economiei de piață. Au fost liberalizate dobânzile, s-a renunțat la subvenționarea mascată a economiei prin credite bancare direcționate, cu costuri sub nivelul pieței, a încetat amestecul puterii legislative și al puterii executive în activitatea de creditare.
Regulamentul nr. 11, din august 2008, prin care banca noastră centrală introduce un nou stil de creditare, întemeiat de diminuarea riscurilor și pe evitarea supraîndatorării, a stârnit dezbateri furtunoase. Mulți au spus: BNR blochează creditul. Adevărul era că nu-l bloca. Dar îl tempera.. Practic, Banca Națională a României a făcut cu un ceas mai devreme pasul pe care în anii ce au urmat, în plină criză financiară, lau făcut multe alte bănci din Uniunea Europeană. Inclusiv banca centrală a SUA.
IMINENTA ÎNCETARE DE PLĂȚI N-A MAI AVUT LOC
Relele prevestiri erau cumplite la începutul anului 1999: BNR își va pierde rezerva valutară; leul și convertibilitatea se vor prăbuși; economia va intra în colaps; România va înceta plățile înainte de sfârsitul anului.
De unde pornea alarma? De la datoria externă a României, care devenise generatoare de tensiuni. Probleme, de fapt, provoca serviciul datoriei externe (plăți scadente însumând rate si dobânzi) cu un vârf de sarcină în 1999 de 3,2 miliarde de dolari. Alarmele sunau și din țară, și din afara țării. Inclusiv FMI susținea ideea încetării plăților de către România. Poziția Băncii Naționale: “Nu va fi nicio încetare de plăți! Nu vom pierde rezerva, piața valutară nu se va destabiliza, convertibilitatea nu va fi suspendată, iar plățile nu vor înceta!”…
Pariul era ambițios: plata integrală si la timp a tuturor scadențelor din 1999! Vocile cele mai puternice din sistemul de comunicare al BNR, și în primul rând vocea guvernatorului, au susținut public că previziunile nu se vor adeveri. și că BNR va cere, asa cum insista FMI, reesalonarea plăților. Mai cu seamă că datoria niponă, intermediată de gigantul financiar “Nomura”, fusese montată cu participarea a milioane de japonezi. S-a jucat pe muchie de cuțit. BNR a dovedit că poate îndeplini criterii de performanță dure. A și plătit datoria și niciuna și-a pierdut rezerva. Iar după doi ani, într-un raport oficial, FMI și-a recunoscut eroarea.
PREMIERUL DIN 2000 S-A PUS CHEZAȘ!
Cazul BCR din anul 2000, când guvernatorul BNR îndeplinea mandatul de premier, a făcut vâlvă. Zvonul se răspândise ca fulgerul: banca va intra în faliment. Nu era nimic adevărat. BCR era o bancă puternică, avea toți indicatorii performanți. Dar panica depunătorilor, stârnită de telefoane alarmiste și de știri false, transmise din gură în gură, ce anunțau iminenta cădere a acestei mari bănci românești, căpăta proporții. Devenise limpede că dacă nu intervine un șoc, ceva care să trezească lumea din nebunia care lua avânt, va fi foc si pară. Premierul Isărescu a coborât în sala presei, de la guvern, unde erau adunați mulți jurnaliști. Televiziunile au prins momentul. S-a comentat că, deîndată ce a început să vorbească, i s-a înfoiați o sprinceană. N-a rostit decât câteva cuvinte: “Mă pun chezaș că BCR e o bancă solidă, că nu o amenință niciun faliment si că are bani să poată acoperi valurile de retrageri, dacă vor continua”…A doua zi la BCR revenise calmul. Banca și-a reluat activitatea normală.
Desigur, nu iese fum până nu se face foc. De mai mulți ani, voci din linia întâi a societății civile, ale unor intelectuali respectabili, dar fără cunoștințe în materie și fără să fi făcut vreo analiză profesională, s-au lăsat antrenați de zvonul că în România „băncile cad ca popicele”. O emoție indusă publicului, mereu reîncălzită.
Emoțiile întrețin o stare continuă de pericol: denaturează adevărul. Publicul ajunsese să creadă că băncile, în România, chiar cad ca popicele. Ceea ce era un neadevăr grosolan. Iar cazul BCR, din 2000, s-a întrupat din această zvonistică.
Banca Națională, tocmai pentru a destrăma emoțiile, a supus atenției publicului un tablou riguros al băncilor românești. Un tablou bazat pe cifre reci, exacte, pornind de la o realitate: aceea că asanarea sistemului bancar românesc era deja încheiată încheiată. Este de menționat un seminar organizat la BNR, cu participare internațională, a cărui temă a fost supravegherea bancară. S-a făcut atunci o radiografie la zi a pozițiilor financiare ale băncilor comerciale. în premieră, a fost făcut public un sistem de notare și de clasificare a băncilor românești. Datele date publicității au convins o masă critică a societății că România are un sistem bancar solid. Anii care au trecut au confirmat această convingere.
IMAGINEA VAGOANELOR CU BANI DE SCHIMB A AVUT EFECT MAXIM
După trecerea la referința euro pe piața valutară, în 2003, la orizont se profila momentul intrării în arenă a „leului greu”. Prin denominarea monedei naționale. Dacă lucrurile aveau să meargă ceas, peste patru ani ar fi urmat să intrăm în Uniunea Europeană. Nu însă si în Zona Euro, unde era limpede că urma să ajungem când vom îndeplini toate condițiile.
Totusi, guvernatorul BNR, pentru a se face înțeles bine în legătură cu trecerea la denominare prin tăierea a patru zero-uri din coada leului, a folosit o comparație sugestivă cu momentul trecerii la euro, când…200 de vagoane pline cu bani noi vor intra în țară. Bani noi, europeni, care vor înlocui bancnotele si monedele ieșite din circulație. Adăugând că nimeni nu va pierde nu un singur leu, ci nici măcar un singur ban.
A doua zi, exemplul dat de guvernator a făcut titlurile tuturor ziarelor. Procesul denominării a fost înțeles în esența lui, într-un moment în care existau multe reticențe în legătură cu acest subiect. Informațiile circulau, mass-media era la curent cu ce se întâmplă în lume, asa că publicul a aflat din ziare și de la televiziuni că o astfe de denominare a fost încercată și în Italia, dar s-a opus populația. De teamă să nu-și piardă senzația că Italia este o țară de…milionari. Pe piața zvonurilor, totodată, circula și un cuvânt-sperietoare, “stabilizare”, ce le amintea celor în vărstă de anii 1947 și 1952, când cele două “stabilizări” au golit buzunarele populației.
Cum tema denominării a durat câțiva ani buni, implicând o etapă de pregătire și alta de trecere treptată la schimbarea banilor, cu circulație duală a leilor vechi și a celor noi, întregul aparat de comunicare al BNR a fost angrenat într-un proces complex pentru ca adevărul acestei operațiuni de anvergură să ajungă în toate orașele, în toate satele, în toate casele. Iar la 1 ianuarie 2007, prima zi a României în Uniunea Europeană, a fost făcut și bilanțul denominării: publicul s-a convins că tot ce li s-a spus despre leul greu a fost adevărat.
CUM DEZINFORMAREA POATE TRANSFORMA O FOAIE SCOASĂ DIN IMPRIMANTÂ ÎNTR-UN „DOCUMENT FABULOS”
Într-o seară de septembrie din 2016, câțiva cunoscuți formatori de opinie, au reușit – într-o emisiune TV –, să dea im presia că o banală hârtie A4, pe care erau reproduse cifre de pe site-ul Fondului Monetar Internațional, ce proveneau de la Banca Națională a României, ar fi fost „un document fabulos“... Un document ce părea să ducă la posibilitatea „ca Isărescu să fi pierdut 40 la sută din rezerva de aur“. Dar ce „document fabulos“ le putea fi arătat telespectatorilor, în acea seară de septembrie, și ce ar fi putut să exprime? Desigur, hârtia în cauză a ajuns în emisiune trimisă de cineva. și nu era tocmai un document, ci o copie de pe un comunicat al FMI bazat pe date transmise de BNR.
Nu era o noutate când, în spațiul public, îsi făceau loc închipuiri despre rezerva de aur, fără nicio probă. și în legătură cu care, într-un efort de îndreptare a acestor afirmații nesăbuite, experții Băncii Naționale au scris și au publicat o mie și una de analize în care au restabilit adevărul. și totusi, desi analizele publice ale experților BNR au pus pe rol adevărul despre rezerva de aur, sau despre alte aspecte ale realității din această instituție, dezinformarea continuă să se strecoare în spațiul public. Un caz notoriu, și grav totodată, îl constituie zvonistica privind “nemulțumirile ce s-ar fi adunat în Parlament, de-a lungul anilor, privind activitatea CA al BNR”. Din noianul de zvonuri, ce întrețin dezinformarea legată de Banca Națională, acesta le întrece pe toate.
Societatea noastră, în bună măsură informațională, deține nenumărate arhive electronice a căror analiză relevă concludent că nu există cazuri de contestare din partea clasei politice a guvernatorului BNR și a Băncii Naționale. și nici din partea Parlamentului. Iar proba decisivă este legată de cele trei rapoarte (un raport general, elaborat an de an, un raport asupra stabilității financiare, semestrial, și un raport asupra inflației, tot trimestrial) în care sunt cuprinse, detaliat, atât întreaga activitate a Băncii Naționale, cât și rezultatele obținute. Prin aceste documente, BNR dă seamă periodic, în fața Parlamentului României, cu privire la îndeplinirea obiectivelor ce-i sunt stabilite prin lege.
Deseori, în spațiul public, primim o întrebare poate firească: “De ce BNR nu-i cheamă în judecată pe cei ce întrețin perdeaua dezinformării. Concepția școlii de la Banca Națională este însă cu totul alta. Am apelat, în exclusivitate, la o unică judecată: cea a Curții Supreme! Judecata Opiniei Publice. Prin recursul la cultura financiară susținut de comunicarea Băncii Naționale”.
0 comments :
Trimiteți un comentariu